S-a observat că „Rugămintea adresată posterității de către defunct… vorbește de vremurile aspre și de pericolul unei ipotetice damnatio memoriae. Cazul nu este singular, căci mai devreme și Neagoe Basarab […] – în inscripția lespezii sale sepulcrale – roagă posteritatea să păstreze mormântul intact și neprejudiciat (și rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat)” (1). Dacă nu este vorba despre un autor comun celor două inscripții sepulcrale și nici de o influență asupra celei de a doua dinspre prima, atunci este de presupus fie că exista, la acea oră, un stil comun – căruia va trebui să i se dea de capăt, arătându-se dinspre ce model vine –, fie că un anume tip de gust al timpului, influențat de Biserică, se făcea simțit în primele decenii ale sec. al XVI-lea în acest domeniu. Se prea poate ca acest stil să fi survenit de pe urma lecturilor biblice și patristice codificate în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Nu s-a dat încă atenție faptului că, urmând poate un model livresc, piatra tombală a lui Radu de la Afumați conține în registrul superior o ipostaziere simbolică, dar grăitoare, a domnitorului. „Imaginea… care-l reprezintă în marș călare, cu mantia adiată de vânt, cu coroană și sceptru, întărește și ilustrează chiar cuvintele din textul elogiului” (2). La drept vorbind, ar putea fi orice cavaler în rang domnesc, basorelieful nereținând vreun detaliu personalizat al figurii eroului. Faptul arată că autorul anonim al siluetei în piatră se interesează doar de dimensiunea arhetipală a lui Radu, neobositul luptător. Mesajul este menit să transcendă dimensiunea individuală a omului și să îl propulseze tipologic ca ipostază a voievodului neobosit, angajat „din goana calului” în guvernarea și apărarea țării sale.
Reprezentarea ecvestră eroică nu lasă loc dubiilor: voievodul este în costum de aparat, cu însemnele convenționale – oare și reale? – ale investiturii sale de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Avântul eroic este sugerat de fâlfâirea mantiei, imaginea este dinamică, alertă și este în puternic contrast cu gisanții și cu reprezentările de pe alte morminte voievodale, atât din Țara Românească, cât și din Moldova. Cu toate acestea, ceea ce ține voievodul în mână nu este o spadă, nu puterea militară este evocată, ci aceea conferită de divinitate și reprezentată de coroană și de sceptru. (Încă nu a fost reperat modelul de care s-a slujit autorul anonim al imaginii în basorelief pentru conceperea propriei lucrări.)
S-a remarcat iconografia de pe piatra funerară a marelui clucer Albul Golescu (m. 1574) de la mânăstirea Vieroși. Ea pare inspirată de piatra tombală a lui Radu de la Afumați, dar este mai puțin subtilă, are o simbolică mai explicită decât aceea, căci „poartă, alături de efigia cavalerului, o inscripție care descrie moartea glorioasă în slujba domnului său căruia i-a fost pavăză” (3). Comparația între cele două poate fi de folos în stabilirea perpetuării unui model și a unei mentalități din prima jumătate a
sec. al XVI-lea până către ultimul pătrar al aceluiași veac. Faptul este important pentru că viziunea cu privire la eroismul creștin al cavalerilor Țării Românești – al boierimii antiotomane, de fapt – poate fi regăsită și în cronistica epocii, chiar dacă este exprimată cu economie de mijloace, nu o dată subînțeleasă, datorită noilor condiții politice de după bătălia de la Mohács (1526), când Soliman Magnificul și-a extins dominația până în Europa Centrală. În plin veac al XVI-lea, programul apărării libertății de decizie a Țării Românești, cu prețul angajamentului eroic și chiar al vieții personale, rămâne încă proeminent, semn că în țară continuă să existe o partidă boierească angajată viguros pe această cale a neresemnării; nu neapărat românești, ceea ce probabil ar fi încă prematur, ci creștine ortodoxe, o continuare a programului domniei inaugurat, dacă nu deja de Basarab I, atunci măcar din vremea lui Nicolae Alexandru, întemeietorul mitropoliei țării (1359).
S-a mai observat și că „de o parte și alta a chipului voievodului apare numele celui reprezentat: Ioan Radul Voievod. Este efigia unui domn creștin care se pune sub protecția divinității, imaginea crucii cu inscripția IC / HC // NIKA, însoțită de patru medalioane care trimit la cei patru evangheliști, fiind plasată deasupra portretului său” (4). Faptul nu face decât să confirme interpretarea de mai sus.
Se cuvine inclusă în discuție și pisania pictată de zugravul Dobromir în 1526 în biserica zidită de
Neagoe Basarab, dar împodobită cu pictură chiar de el, abia mai târziu, din comanda noului voievod, Radu de la Afumați. Conform textului acesteia, scris probabil de un înalt monah al așezământului împodobit,
„Întru Hristos Dumnezeu credinciosul și binecinstitorul Io[an] Neagoe voievod, de dumnezeiesc sfat îndemnat, a înălțat din temelie acest sfânt hram al preasfintei născătoare de Dumnezeu și, neisprăvindu-l, s-a mutat spre veșnicele lăcașuri. Iar eu, Io[an] Radul voievod, din mila lui Dumnezeu domn, m-a înălțat Domnul Dumnezeu în scaun; și-au năpădit turcii cu multă apăsare, ca să ia patria noastră, Țara Românească, și m-am ridicat domnia mea cu boierii, luptând în multe războaie, când fiind alungați, când gonind [pe dușmani], până când puterea și ajutorul lui Dumnezeu cel de sus […] și ne-a dat Domnul Dumnezeu pace. Și am ridicat domnia mea ochii cei sufletești spre dumnezeeștile biserici să le cercetez. Și mi-a amintit binecinstitoarea doamna Despina, soția binecinstitorului Neagoe voievod, de această sfântă biserică a mănăstirii Argeșului, și am văzut domnia mea dumnezeiasca lor faptă și gândul și osteneala lor, și am râvnit din toată inima să o isprăvesc și să mă numesc ctitor acestui dumnezeiesc locaș.
După porunca lui Io[an] Neagoe voievod și după voința lui, s-a zugrăvit și chipul domniei mele aici și cu preaiubita soție a domniei mele, Doamna Roxanda, fiica însăși a acestor binecinstitori domni Neagoe și Despina. Pomenește-ne pe noi, preacurată născătoare de Dumnezeu, în împărăția fiului tău și ne învrednicește pe noi a sta de-a dreapta lui, amin.
Și s-a scris în anul 7035 [1526], luna septembrie, ziua 10. Mâna lui Dobromir zugravul” (5).
Pentru partea de evocare a circumstanțelor istorice în care Radu de la Afumați a ajuns domnitorul țării, stilul este același cu al cronicii tombale: scurt și plastic: „M-a înălțat Domnul Dumnezeu în scaun; și-au năpădit turcii cu multă apăsare, ca să ia patria noastră, Țara Românească, și m-am ridicat domnia mea cu boierii, luptând în multe războaie, când fiind alungați, când gonind [pe dușmani], până când puterea și ajutorul lui Dumnezeu cel de sus […] și ne-a dat Domnul Dumnezeu pace”.
Dobromir din Târgovişte Bătrânul, sârb de origine, tatăl altui zugrav important al epocii, Dobromir din Târgoviște cel Tânăr (pictorul Tismanei), a fost zugravul ce a coordonat echipa formată din „Jitian şi Stanciu”, care „au jugrăvit mănăstirea Dealu întâi” la „leat 7023 (1514-1515)”, folosind „văpsele şi aur”. La Dealu el a fost deci angajat încă de Neagoe Basarab. Tot el a realizat şi frescele de la mănăstirea Curtea de Argeş. Faptul că s-a bucurat de încrederea voievodală ca pictor nu îndreptățește însă prin nimic considerarea lui ca autor al textului pisaniei. Prin formulare se vede că aceasta aparține aceleiași școli de consemnare îngrijită, cu virtuți literare și pretenții de stil înalt de la Curtea-de-Argeș, de unde a provenit, cu siguranță, și autorul cronicii tombale a lui Radu de la Afumați, scrisă câțiva ani mai târziu. Importanța ei în discuția de față este că ea atestă existența unui stil istoriografic adaptat la cerințele așezământului – caracterizat de formula multum in parvum, dar și de formulări memorabile („m-au năpădit turcii cu multă apăsare”, „am ridicat domnia mea ochii cei sufletești”, „dumnezeeștile biserici”).
Stilul respectiv, constatat în textul de pe piatra de mormânt a lui Radu de la Afumați, exista și se practica deja încă din 1526, așadar cu trei ani înaintea morții viteazului voievod pe care l-a slujit, după cum rezultă din chiar textul adus în discuție, la sugestia doamnei Despina, văduva lui Neagoe Basarab, care îi aprecia picturile murale anterioare.
Rămâne o întrebare fără răspuns de ce anume, având la dispoziție scribi atât de instruiți și de înzestrați, capabili să scrie însemnări cu caracter istoriografic și foarte sintetice, și extrem de plastice, voievodul Radu de la Afumați s-a mulțumit cu o cronică scrisă „în goana calului”, în pripă și fără vreo pretenție de rafinament în elaborare, precum scrierea păstrată de tradiția istoriografică în forma sa „topită” în cronica mai amplă a țării, și care, după toate aparențele, a fost scrisă de un laic apropiat domnitorului, probabil logofătul Harvat. Pe de altă parte, ce s-a întâmplat cu autorul necunoscut, în rasă monahală, al celor două texte – cel transcris de Dobromir și, respectiv, cel săpat în piatra tombală de pe mormântul lui Radu de la Afumați? Să fi fost nu doar unul, ci doi autori? Nu trebuie exclusă nici ipoteza că Dobromir, el însuși, a conceput pisania, fiind instruit de strânsa conlucrare cu monahii de la Dealu și Curtea-de-Argeș, de la care ar fi putut învăța scrisul, cititul și mult mai mult decât numai atât. Într-un asemenea caz, cu mai mulți autori de însemnări istorice, s-ar putea întrezări posibilitatea ca la Curtea-de-Argeș să fi existat nucleul unei școli de consemnări istoriografice, fie el chiar activat numai în legătură cu scrierea de pisanii și de inscripții tombale voievodale.
Se constată astfel că în legătură cu domnia lui Radu de la Afumați se cuvine vorbit despre trei texte cu conținut istoric – sau relevant pentru studiul istoriografiei: cronica propriu-zisă a timpurilor acestui domnitor, pisania lui Radu de la Afumați, scrisă de Dobromir la finalizarea pictării bisericii Curtea-de-Argeș, și recapitularea succintă a principalelor evenimente militare (și nu numai, ținând seama de detaliile referitoare la consfințirea sa ca voievod, deci la urcarea pe tron/ „încoronare”), legate de vremea guvernării lui. Fiecare dintre cele trei texte a avut propriul autor, de nu cumva ultimele două, provenind, cu mare probabilitate, din ambianța monastică de la Argeș, nu vor fi fost opera aceluiași scrib. În orice caz, istoriografia momentului pare să fi emanat din două surse diferite, deși complementare: anturajul domnesc laic și, respectiv, obștea monastică argeșeană.
Ovidiu PECICAN
- Ioan Albu, „Monumentul funerar în Țara Românească – discurs narativ și efigie”, în Transilvania, nr. 4, 2019.
- Ibidem.
- Ibidem.
- Ibidem.
- Dan Zamfirescu, „Cronologie”, în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. de Dan Zamfirescu și Ileana Mihăilă, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2020, p. CLXXXII-CLXXXIII.
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024