Se deplânge, deja de amar de ani, soarta, prin sine ingrată, a revistelor literare, mereu mai închise, specialiştii scriind „cifrat”, pentru un cerc tot mai restrâns de apropiaţi. Un soi de corespondenţă intimă în cerc uşor lărgit. La ce bun revistele literare e o întrebare la fel de zadarnică şi de alintată ca şi, să zicem, la ce bun să mai respirăm. Un răspuns foarte dur – căci importanţa şi rosturile sunt, printre muritorii de meserie ce suntem, nu realităţi de beton, ci constructe „în ciuda”, cu atât mai frumoase în fragilitatea lor – ar fi: la nimic!
Am atras altă dată atenția asupra unui dosar „Presa culturală” din revista clujeană Verso (numărul din noiembrie 2010). Au răspuns scriitori dedicaţi unor reviste literare contemporane. Reţineam atunci câteva crâmpeie la spiritul cărora subscriu: „Presa culturală în general ar trebui, simplificând, să aibă trei funcţii de bază: de reflectare a unei realităţi culturale (în sensul de preluare-informare), de comentare şi gestionare interpretativ-analitică a realităţii culturale (în sensul formării, al unghiului de refracţie mare), de provocare a realităţii culturale (în sensul de creare, aport de fenomen cultural)” (Adriana Teodorescu); „Presa culturală va transcende domeniul snobismului şi va deveni o necesitate sau va fi superfluă (ca să nu fiu atât de radicală şi să formulez o sentinţă de tipul nu va mai fi deloc). Ar trebui ca lumea să aibă, într-adevăr, nevoie de astfel de surse de informare credibile. Să simtă absenţa lor ca pe o carenţă. Cererea ar genera oferte calitativ superioare celor disponibile la ora actuală. Mă tem însă că lucrurile vor sta diferit. Nu pot fi optimistă” (Olga Ştefan); „Mă bazez pe o experienţă de studiu (dar şi de viaţă) care mi-a probat, prin exemplul Banatului, că faptul cultural scris, chiar şi extrem de modest, a avut repercusiuni civilizatorii notabile, cu precădere în mediul rural sau al micilor aşezări urbane […] Accesul prin internet la majoritatea revistelor nu poate fi decât salutar sub aspectul difuzării” (Adriana Babeţi); „Este limpede că rosturile presei culturale nu mai sunt «de calibrul» celor dinainte de căderea comunismului. Atunci presa culturală avea, pe lângă rolul de călăuză spre actul de cultură, şi pe cele de informare propriu-zisă, de divertisment şi, mai mult sau mai puţin discret, pe cel de instanţă critică la adresa puterii politice. Astăzi, la noi şi aiurea, presa culturală ar trebui să fie un mediator între publicul larg şi actul de cultură” (Tudorel Urian); „Într-o lume înţesată de mijloace de manipulare, că asta au devenit mass-media la noi, o revistă culturală ar trebui, poate, să fie mai echidistantă şi, mai ales, să practice mai mult informaţia culturală decât opinia” (Nicolae Prelipceanu).
Cu aceşti martori alături, adăugam că, în orice vremuri, revistele de cultură (ca şi orice fel de alte reviste, ca şi cărţile, teatrul, filmul, muzica etc., etc.) sunt bune la ce e bună oricând Cultura. În definiţia ei mare, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume şi de metodă de prospectat viitorul speciei, cultura îşi vede de ale ei. Am încetat de mult să-mi mai fac inimă rea că sunt atât de mulţi cei care aleg un meci, nu o carte, nu o revistă de cultură. Până nu sunt în stare să schimb această stare de lucruri, se cuvine s-o consider naturală.
Am mai spus şi altădată: nu văd de ce ar trebui să susţină comunitatea pe oricine i se năzare să mai scoată o revistă. De la un punct încolo, nici continuarea/păstrarea unei tradiţii nu mi se pare obligatorie cu orice preţ, adică făcând rabat la calitate. Revistele mai şi mor, sunt şi ele oameni… Dacă nu mor, e bine să se întâmple fiindcă prezenţa/viaţa lor e indispensabilă „aparţinătorilor”, cum spun medicii. Îmi amintesc că mi s-a părut un lucru foarte bun când, înainte de 1989, am aflat că nenumărate periodice occidentale apar pe sistemul abonamentelor. Un grup de interesaţi într-un domeniu plătesc să aibă o publicaţie pe măsura interesului lor. Tirajul e în funcţie de abonaţi, creşte sau scade după cerere. Ideea mi se pare bună și azi. Sigur, nu e de uitat nici concurenţa serioasă a Internetului. Serioasă în ambele sensuri: gravă, din anumite puncte de vedere, şi de temut, din altele. S-ar putea să vină vremea dispariţiei variantei pe hârtie a publicaţiilor.
Nu ştiu dacă sunt, neapărat, prea multe reviste pe piaţă, dar e sigur că au apărut destule „iniţiative” care n-au reuşit să treacă de stadiul în care se stabilesc, cu leneşă voioşie, numărul de angajaţi, salariile şi onorariile şi, deci, suma de cerut/cerşit de la foruri cu bani. Gustul predominant care îmi rămâne pe limbă după o grăbită degustare a lor e de saţ acru-amărui. Rareori mi se întâmplă să exclam: asta da revistă! Dar, lucru extraordinar, mi se întâmplă. Sunt câteva reviste literare/culturale cărora le stă bine şi pe hârtie, şi în format electronic. În care ai ce citi, dar şi ce privi. Pe care simţi că trebuie neapărat să le păstrezi, pentru reveniri viitoare asupra vreunui text, asupra vreunei anchete, asupra vreunei imagini excelent reproduse.
Dincolo de importanța pe care o au/au avut-o revistele în constituirea unor nuclee de forță pentru cultura națională și a unor spații de coagulare pentru energii cu rol identitar, astăzi peisajul revuistic românesc mi se pare cam prea lin, fără piscuri și îndrăzneli, oarecum inerțial. Marile bătălii au fost purtate (oare?), scopul, rolul, ținta se reduc la păstrarea unui echilibru decent între local și național, cu periodice deschideri spre Lumea mare. Când revistele literare românești se feresc să vorbească în termenii identității, ai apartenenței, ai patriotismului despre limba română, despre literatura română, despre România, ceva nu e în regulă. Sunt valori pe care nicio exagerare comunistă ori de alt gen nu ar trebui să le poată umbri. Noul internaționalism ne-proletar numit globalism e o băltire de reguli care se bat cap în cap, de idei prefăcute, imitate (Saramago nota în Jurnal din anul Nobelului: „Globalizarea, fie ea mondială sau doar europeană, e un totalitarism”).
Ce e de făcut? Nu există nicio soluție fermecată. Trebuie să fii în stare să spui lucruri atât de incitante, încât lumea să-și dorească să aibă neapărat revista. Am descoperit – și nu m-am mirat foarte tare – că scriitorii înșiși își caută doar numele propriu în revistă, nu-și citesc colegii de breaslă. Că folosesc toate mijloacele de promovare pentru propria carte, dar nu citesc ce publică ceilalți. Formula like-urilor neimplicate cade mănușă pe dezinteresul general.
Revistele literare/culturale au fost mereu centre de greutate/puncte de fugă (aceasta, în toate sensurile: plastic, atitudinal, muzical) ale mişcării literare, forţele magnetice în jurul cărora s-a coagulat pilitura de fier a direcţiilor, a programelor, a proiectelor culturale, dobândind astfel coerenţă, devenind vizibile şi impunătoare (în sensul autorităţii şi al efectelor de profunzime). Astăzi, sub cenzură economică şi presiune internetică, incapabile sau mai puţin dispuse să se adapteze condiţionărilor mileniului trei, marile reviste se confruntă cu greutăţi penibile şi sunt obligate la extenuante replieri vecine cu compromisul. Sigur, ar fi excelent să aibă susţinători ultrageneroşi şi cu totul dezinteresaţi, care să le facă viaţa uşoară, fără atingeri la autonomie şi la libertatea de opinie. Dar nu au! S-a vorbit adesea despre datoria Statului de a sprijini Cultura căci, de nu, se comportă ca un sinucigaş, mai ales în era globalizării agresive. Sporadic şi fără un proiect suficient de clar, o sprijină. Dar tot atât de bine ar fi ca societatea românească să ajungă, în fine, la o înţelegere matură a însemnătăţii actului cultural în lumea de azi şi de mâine. Să participe la consolidarea unui sentiment planetar al frumosului cotidian. Căci să faci arta/literatura părtaşă vieţii fiecărui om e, în preajma istorică, un lucru pentru care merită trudit. Indiferent pe ce suport şi cu ce suporturi.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024