Suntem prima generație care pășește pe un teren nou, într-o lume nouă, într-o epocă nouă. Terenul nou este virtualitatea, lumea nouă este cea a supratehnologizării, când realitatea și ficțiunea par să se completeze și chiar să se înlocuiască adesea, iar epoca nouă este, evident, epoca digitalului. Evoluția mijloacelor este spectaculoasă, dacă într-o vreme eram fascinați de ideile și subiectele din cărțile SF, acum suntem fascinați, incitați de realitatea impregnată de acele idei SF, duse la un alt nivel însă. Căile de întoarcere nu mai sunt posibile, singura soluție este adaptarea, una rapidă, care să păstreze ritmul schimbărilor. Este omul capabil să păstreze acest ritm? Sau, incapabil să se înscrie pe orbita acestei spectaculoase evoluții, omul se va însingura, se va retrage din cursa amețitoare, rămânând un observator mai mult sau mai puțin atent la ce se întâmplă, redescoperind lumea elementară din jur, îndepărtându-se de o așa zisă supracivilizație. Tehnica generează tehnică, omul pare să fie controlat de ceea ce el însuși a creat.
Unde sunt poezia și rugăciunea în această epocă? Mai sunt ele purtătoare de duh, sens, suflet, așa cum sunt definite dintotdeauna? Greu de răspuns. Epoca noastră nu pare să mai fie una a cuvântului, așa cum a fixat evoluția lumii și a cunoașterii Biblia, ci imaginea. Puterea limbajului a fost înlocuită de puterea vederii. Lumea se regăsea, inițial, în cuvânt și nu în vedere. Chipul cioplit, din versetul din Decalog, este imagine: „Să nu-ți faci chip cioplit și nicio înfățișare a ceva ce se află sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele de sub pământ”. A ocupat chipul cioplit locul privilegiat al cuvântului? S-ar părea că da. O altă întrebare: ce au în comun poezia și rugăciunea? Ca să răspundem, ar trebui să facem recurs la o secvență biblică. Un om solitar străbate deșertul. Orice speranță de a ajunge la un liman, de a scăpa din ghearele morții, îl părăsește. Nu mai are niciun mijloc de supraviețuire, nici apă, nici merinde. Se prăbușește sub un stejar, pregătit să moară. Aflat în această stare, primește apă și pâine la modul epifanic. Își reia drumul, mai mult, urcă pe muntele Horeb, pe Sinai. Personajul este Ilie, primul dintre profeți. Urmează chemarea Domnului care îl scapă din primejdiile de moarte, de prigoana din partea reginei Izabela. Mai mult, îngerul i-a spus: „Să ieși mâine și să stai în fața Domnului în munte. Și, iată, Domnul va trece; și, iată, înaintea Domnului va fi năprasnică vijelie ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar nu în vijelie va fi Domnul; dupa vijelie va fi cutremur, dar nu în cutremur va fi Domnul; și după cutremur va fi foc, dar nu în foc va fi Domnul; și după foc va fi adiere de vânt lin, și (abia n.n.) într-însa va fi Domnul”. Forța poeziei, ca și a rugăciunii, se regăsește în această voce a tăcerii subtile, a tăcerii dintre cuvinte, a acelui spațiu alb în care cuvintele exprimă inexprimabilul, acel spațiu alb în care încap harul, divinul. Blaise Pascal spune, de altfel: „În credință, ca și în dragoste, tăcerile sunt mai grăitoare decât cuvintele”. Emil Cioran, acel „sceptic mântuit”, spune și mai plastic: „Dumnezeu locuiește în spațiul dintre două bătăi de inimă”. Și mai trebuie subliniat un lucru: poezia din Biblie premerge poezia laică. Cartea Psalmilor, Cartea Proverbelor, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul, Cartea Plângerilor lui Ieremia, Cartea lui Iov plus multe alte texte biblice au dat tonul poeziei înalte. Educația, indiferent de nivel sau de consistență, are un suport în Scriptură.
Ca o paranteză, e de luat în considerare aici o lacună a învățământului, a educației, de la noi și din lume: lipsa studiului Bibliei la modul sistematic. La începutul anilor 2000, un ministru al Educației din Italia, Tullio de Mauro, a luat inițiativa de a reintroduce Biblia în școli, dar nu numai pentru orele de religie, ci ca pe un text capital, complet, complex, care educă de fapt omenirea, care a dat fundament culturii, dar care este neglijată exact de instituțiile cele mai potrivite să o promoveze. Umberto Eco, celebrul semiotician italian, prozator de rezonanță, care a salutat ideea, scria în revista Espresso: „De ce tinerii noștri trebuie să știe totul despre zeii lui Homer și aproape nimic despre Moise? De ce Divina Comedie da, iar Cântarea Cântărilor nu?”. În Canada, o altă celebritate, Northrop Frye, critic și istoric al ideilor, a publicat o carte, Marele Cod. Biblia și literatura, care pleacă de la o teză firească: „Sfintele Scripturi sunt universul în care literatura și arta occidentală au evoluat până în secolul
al XVIII-lea și încă evoluează în mare măsură și în prezent”. Scripturile sunt orizontul, referința, „marele cod”, după o expresie a poetului englez William Blake. Mai mult, Northrop Frye nu acorda niciodată licența, dacă studentul nu cunoștea destul de bine Biblia. Înaintea acestor contemporani ai noștri, au mai fost nume mari care au făcut referiri fundamentale la educația complexă prin textul biblic. Blaise Pascal, la începutul secolului al XVII-lea, spunea că „Scriptura are pasaje care pot consola toate stările, dar și altele care pot neliniști toate stările”, referindu-se aici la cartea Ecclesiastul. La începutul secolului al XIX-lea, un critic literar și profesor universitar la Zurich, Francesco de Sanctis, a introdus studiul câtorva texte biblice, mai ales Iov, Cântarea Cântărilor și o parte din Psalmi, cu argumentul: „M-am mirat că în școli, în care se dau de citit atâtea frivolități, nu pătrunsese nicio antologie biblică, în cel mai înalt grad capabilă să țină viu sentimentul religios, care nu este altceva decât sentimentul moral în sensul cel mai elevat”.
Dar să mergem spre contactul nemijlocit cu poezia, cu poezia ca rugăciune, dintr-o realitate și dintr-o istorie din preajma noastră. Exemplificarea cea mai concretă este spațiul concentraționar din istoria noastră recentă. Este unul dintre momentele când descoperim că poezia depăşeşte cadrul definirilor şi trece în planul trăirii efective. Când poezia nu mai este un hobby, nu mai este o delicată punere în abis a fiinţei într-o noapte cu lună, ci este paiul care ajută un om să nu cadă în hău. În hăul din sine şi în hăul din lume.
Omenirea a cunoscut multe orori, omul a fost criminal pentru semenul său prea adesea. Expresia „homo homini lupus” a fost depăşită de realitatea imediată. Lagărele naziste, lagărele comuniste au ucis nu concepte, ci oameni. Sensibilităţi, conştiinţe, destine. Bertolt Brecht spunea că, după ce omenirea a cunoscut lagărele de concentrare naziste, va fi greu să mai scrie şi să mai spună cineva poezii. M-am întrebat, cunoscând prin martori direcţi, prin supravieţuitori ai acelor perioade cum a fost primită, înţeleasă, receptată poezia în închisorile comuniste. (…)
L-am întrebat pe părintele Iustin Pârvu, care a stat în închisorile comuniste aproape șaptesprezece ani, dacă relaţia poezie-rugăciune este una reală, acceptată de dogmă. Răspunsul a fost edificator: „Şi scriitorul şi pictorul şi oricare alt artist, în momentul în care săvârşeşte ceva, dacă o face în dragoste de Hristos, el săvârşeşte o taină. El a fost născut şi pus la locul lui de creaţie, de meditaţie, de către Dumnezeu. În închisoare, poeziile au fost colacul nostru de salvare, au fost binecuvântare (…) M-am identificat cu poeziile, după harul pe care l-am simţit în dosul cuvintelor. Pentru că viaţa toată trebuie să fie spre cântec, spre iubire. Cine scrie poezie acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har, se înţelege…!” Nu m-am putut abţine să nu-l întreb: „Dar acela care scrie fără har?” Iar răspunsul a fost pe măsură. „Acela îl maimuţăreşte pe Dumnezeu…!”
Volumul cel mai reprezentativ cu poezia din spaţiul concentraţionar este, fără îndoială, Poezii din închisori, o culegere de Zahu Pană. Volumul este o colecţie de bijuterii născute din suferinţă, precum perlele născute din materia vie a acelei specii de stridii care se sacrifică pe fundul oceanului pentru frumuseţe. În carte nu sunt numai textele unor Nichifor Crainic sau Radu Gyr, sunt o mulţime de alte texte, unele cu autor, altele fără, dar care dau, laolaltă, măsura în care suferinţa, dorul, umilinţa şi speranţa s-au întâlnit cu cuvântul. (….)
Câteva concluzii pot fi trase de aici, motive de reflecție.
Poezia, ca și rugăciunea, este tăcerea dintre cuvinte. Dar dacă nu mai vorbim cu cuvinte, ci cu emoticoane, unde se mai ascunde poezia? Unde se mai ascunde rugăciunea? Sunt sortite poezia și rugăciunea la dispariție, odată cu dispariția cuvintelor și a spațiului dintre cuvinte?
Ne e dat să vedem continuu, în spaţiul public, la televiziuni sau chiar în spectacolul străzii, produsele noului tip de dialog, de genul sms, emoticon, mesaje țintite. De aici, o lipsă de idei în conversaţie, sărăcirea limbajului până la deşirări onomatopeice, lipsă de informaţii din sfera celor considerate de nivel primar, lipsa lecturii formatoare. În acest sens spunea recent Evgheni Vodolazkin, autorul romanului Laur: „Gândurile noastre, ale oamenilor, există doar în cuvânt, ele nu pot exista altfel. Nici pictura, muzica n-ar fi existat, dacă n-ar fi existat cuvântul. Când învelişul lui se distruge, dispare sensul. Rămâne sentimentul, o idee confuză, dar ele nu pot exista în afara cuvântului. Este o mare problemă, pentru că acest înveliş de cuvinte se distruge la propriu şi el seamănă cu stratul de ozon de deasupra pământului, strat care, la rându-i, se distruge. Cred că se va termina rău acest lucru. Trebuie spus că astăzi vorbirea oamenilor devine tot mai primitivă, iar discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor sunt primitive şi mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit printr-un muget, moment în care se vor prăbuşi întreaga bunăstare şi consumul. Oamenilor le plac toate valorile, în afară de valoarea cuvântului; în lumea întreagă se reduc programele institutelor umanitare, în favoarea cercetărilor economice, iar dacă continuăm aşa, o să ştim, de la un moment dat încolo, numai să numărăm banii şi să mugim. Dar acest lucru nu va dura mult timp, pentru că după acest muget va veni pierderea totală a conştiinţei, şi, drept urmare, nu va mai avea cine să numere banii”.
Iar în acel moment chiar că nu va mai fi nimic de demonstrat. Sau pentru cine să mai faci demonstraţia?
(Fragmente din textul conferinței susținute la Desești, 19 octombrie 2024)
Adrian ALUI GHEORGHE
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024