Mereu boicotat de „Domnul Nimeni”
„Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, / Nu slăvindu-te pe tine, – lustruindu-se pe el”
Aceasta este forma cea mai blândă pe care o îmbracă discursul ignar al „Domnului Nimeni” – sau
„Mr. Nobody”, dacă invocăm varianta engleză –, atunci când aude numele lui M. Eminescu. Face însă alergie nu doar față de numele acestuia, ci și față de scrierile la care n-are timp să ajungă. Reproșând invariabil mai tuturor că „tot la Eminescu au rămas”, acest „Nimeni” are reflexul cel mai comod al gândirii leneșe, cea ștanțată, pentru totdeauna, de superficialitate, puținătate, prejudecăți sau oricare altă atitudine a neputinței intelectuale de a cunoaște cu adevărat un creator.
O atare reacție izbucnește mai cu seamă când e vorba de poet, dar ipostaza anulării survine și când referința este gazetarul Eminescu, cel pe care-l declară o nulitate, când de fapt o atare preocupare creatoare este o vocație paralelă a poetului și a dramaturgului. Ne-a dovedit un astfel de derapaj, alături de nenumărate texte infantile, un număr de tristă amintire al revistei Dilema din anul 1998, unde semnau, între alții, comentarii atinse de o crasă insuficiență a cunoașterii publicisticii eminesciene (cinci volume masive, format A4, ediția Perpessicius) Cristian Preda (fost europarlamentar, profesor de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București), Z. Ornea, cunoscut critic și istoric literar, chiar N. Manolescu, unul dintre cei mai importanți critici din ultima jumătate de veac (e drept, cu o poziție ceva mai laxă față de „despărțirea” de Eminescu).
Eseurile din volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Ed. Junimea, 2024) reprezintă răspunsul meu, deloc pripit, nu doar la întrebarea domnului „Nimeni”, ci și a acelora care sunt complet dezorientați în ceea ce privește locul pe care-l ocupă azi Eminescu în tabla de valori a culturii române. Sunt spirite care au crampe mentale cronice și suferă de o similară indigestie intelectuală, stăpânite de tendința irepresibilă de a-l boicota pe gânditorul politic Eminescu mereu și mereu, cu silogisme invalide, cu picioare de lut, cu concluzii aberante, fantasmagorice, lipsite de orice aderență la text-și-context.
Creator din matricea fondatoare a culturii române
- Eminescu, așa cum semna publicistul, reprezintă, indiscutabil, o personalitate de răscruce care alcătuiește, alături de alți creatori, matricea fondatoare a spiritualității noastre, el este un „Mort Viu”, etern viu al valorilor care, alături de alți „morți vii”, dau identitate spațiului românesc, substanței numite „românia” (cu literă mică), cea care dă și va da consistență existențială fiecăruia dintre noi.
Dincolo de unele invariabile ale gândirii private eminesciene, am descusut și cusut la loc, ca într-o lecție de anatomie, și ideile unui gazetar pe cât de lucid și profund, aproape tot pe atât de predispus la exaltări ideatice, cele mai multe în marginile adevărului, dar expus și la unele exagerări. Nu am fost însă niciodată în ipostaza unui Mircea Cărtărescu, cel care, prin aprilie 2021, mărturisea că a fost pur și simplu asfixiat de „noxele ideologice ale publicisticii” eminesciene, o parte „detestabilă” (?!) a operei unuia dintre cei mai mari gazetari români.
Nu pledăm pentru o gazetărie întemeiată în întregime pe o filosofie a limbajului, dar nici nu putem să nu aderăm la structura unui gazetar care să poată pipăi limbajul și pe dedesubt, în zona temeiurilor limbii din care se desprinde exercițiul său publicistic. E un mod de a fi în relații dintre cele mai bune cu limba, un fel de-a nu intra în conflict, cel puțin, cu propoziția și fraza, altfel spus: de a nu fi într-un deficit de identitate sau de alterare lingvistică. Nu poți citi gazetăria lui Eminescu și, dacă ai mintea întreagă și ești cu adevărat instruit, să apelezi la vreo „fraudă semantică” (Dorin Tudoran) sau să dai dovadă, altfel spus, de „impostură lingvistică” (Cioran).
La început a fost contextul
Obligatoriu, orice tip de gazetărie este endosmotic legată de un anume context, cel al elaborării, urmat de cel al receptării. Dezlipirea unei gazetării de context și traficul cu contexte absolut diferite au fost totdeauna sursa unor varii interpretări deopotrivă eronate și tendențioase, făcute cum ira et studio, adică: cu ură și părtinire. Tocmai de aceea e bine ca judecățile cercetătorului să se formeze pe un fundal inevitabil, ceea ce înseamnă, în cazul scrierilor eminesciene, descifrarea istoriei și a relației dintre ea și politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ceea ce am făcut cu prisosință în eseul meu.
Mihai Eminescu rămâne un gânditor privat (ca și Emil Cioran) și, nu numai după noi, cel dintâi gazetar român profesionist. Am făcut o analiză tematică și stilistică a primului și ultimului gazetar Eminescu, fără să fie greu de observat, în cele din urmă texte publicistice, o evidentă schimbare, când marile teme au trecut cumva în arhivă, când tonul critic de altădată și-a redus din intensitate și opiniile au devenit oarecum concesive. Să-i dăm însă Cezarului ce este al Cezarului și Domnului… Eminescu ce este al Lui! Discursul tensionat, pătimaș și, nu o dată, contradictoriu al gazetarului Eminescu nu trebuie îngroșat de o exegeză partizană, ostentativ justițiară, desfășurată, cum spuneam, sub grila lui cum ira et studio, după cum sunt de prisos atitudinile clemente, blând justificatoare, care-l deformează impardonabil pe gânditorul politic de calibru european.
Între episoadele re-cunoașterii necontrafăcute a discursului publicistic eminescian, cititorul poate afla, în cartea mea, analize referitoare la gramatica gazetăriei, la felul cum se documenta Eminescu, la patologia presei care s-a aflat neîncetat sub lupa microscopului său, dar și la povestea sau „legenda” privitoare la „moartea civilă” a gazetarului, la mizerabila epigramă ticluită de Macedonski, iar, în final, m-am oprit la sensul profund a ceea ce înseamnă „despărțirea” de poetul și publicistul M. Eminescu, o despărțire perfect similară celei ce se petrece într-un cuplu: cu partaj, cu împărțirea bunurilor comune.
Am rămas… la un ALT Eminescu
La nedumerirea tâmpă a lui Mr. Nobody: „Tot la Eminescu ați rămas?!”, am răspuns și voi răspunde categoric, dar cu documentele pe masă: „Da, tot la Eminescu am rămas, dar la ALT Eminescu”, acela la care nu se rămâne, ci se ajunge. E aici o altă formă a lui a spune „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și asta pentru că nu se poate să nu dai la un moment dat peste numele și creația lui Eminescu, dar, pentru a ști cu adevărat cine este, trebuie să-l cauți mereu și mereu – desigur, la locuința lui postumă, adică în bibliotecă, și nu la vreo bodegă, pe marginea șanțului sau la vreo o partidă de table în fața blocului.
Opțiunea noastră, așadar, este categorică, inconturnabilă pentru un alt Eminescu. Ca și tânărul Phaidros, cel care dă numele unui dialog platonician, Eminescu a umblat „desculț” în cultura română, pentru a simți – ca și personajul care stătea lângă permanent desculțul Socrate – energia care vine dinspre intensitatea gândului metafizic și social-politic al spațiului românesc, alături de căldura pământului pe care a trăit, iubit, suferit și creat.
„Desculții, zice metaforic undeva Noica, sunt dintre cei care fac cultura mare”, în timp ce: „Ceilalți, «bine-îmbrăcații», o pun doar în ordine”, o administrează. Să ne ferească Domnul de mulți dintre cei din urmă, așa cum ne arată, bunăoară, spectacolul-campanie de divertisment ieftin de tot, operetă bufă de cartier a celor care aspiră să-și facă buletin de Cotroceni!
Suntem siguri însă că Eminescu a mers „desculț” și la propriu, chiar și atunci când, ca „haimana sănătoasă”, cum îl alinta Călinescu, cutreiera prin codri, pe lângă izvoare sau prin câmpii. Îmi place să cred, în acest sens, că, în loc să se fi născut la Ipotești, Cel de Sus îi putea hărăzi destinul de a se fi ivit pe lume pe plaiurile Maramureșului, rămânând, desigur, un român pentru toți românii. Și spun asta gândindu-mă la atașamentul organic al lui Eminescu față de nația română, față de acest pământ sub epiderma căruia zace freatic și cald trecutul nostru ca neam, trăsături pe care le evocă sublim tropăiturile maramureșenilor, mișcări repetate cu un patos debordant și prin care ei ne spun că: „Suntem aici de când Pământul era fierbinte!”
Acesta este de fapt pământul pe care călca desculț Eminescu, cel care medita atât de profund la continuitatea neamului românesc. Iar dacă ar fi, cum ne sugera Noica, să ne înfățișăm în fața lui Dumnezeu cu cineva care să ne reprezinte cu adevărat – așa cum germanii ar veni cu Goethe, italienii, cu Dante, rușii (nu sovieticii!), cu Dostoievski sau Tolstoi, și lista poate continua –, ei bine, noi ne-am putea duce acolo de mână cu Eminescu.
Ion DUR
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024