Pe la începutul anilor nouăzeci din secolul trecut, am fost vizitat de doi foști colegi din tinerețea mea clujeană, care îmi cereau cu oarecare disperare să scriu o recenzie despre o carte a lui Adrian Marino, eminentul istoric literar și fost deținut politic. După o vastă activitate în trecutul regim, ei voiau să fie acceptați în redacția ziarului oficial scos de recent înființatul PNȚCD, iar astfel, aducând o recenzie favorabilă celui presupus că va fi fost țărănist, să convingă de noua lor orientare ideologică. Insistau că trebuie să scriu despre cel căruia credeau ei că în tinerețe i-aș fi fost negru, adică oarecum coautor fie și într-o infimă măsură, ceea ce nu era adevărat chiar deloc. Legenda respectivă pornise de la faptul că îi fusesem prieten eruditului, am scris despre prima lui carte, excelenta monografie Viața lui Alexandru Macedonski, iar el îmi încredințase șpalturile enormului său studiu despre opera respectivului clasic al poeziei noastre, pentru a alcătui indexul de nume cu care acesta avea să se încheie. Muncă teribilă și grea, întrucât pe fiecare dintre multele sute de pagini ale cărții erau citați mai ales numeroși poeți francezi din secolul al XIX-lea, și cum, la un moment dat, m-am convins că în stilul vieții mele de până atunci nu voi reuși să mă încadrez în termenul ce mi se fixase, am decis să mă ascund și să duc la bun sfârșit lucrarea la care mă angajasem. Disperat că nu mă mai întâlnește ca de obicei, Adrian Marino i-a abordat pe toți cunoscuții comuni, de la bibliotecă și din cafenea, întrebându-i unde am dispărut și implorându-i să mă convingă să-i restitui șpalturile. Deci de la el, și nu de la mine, a pornit ideea că aș avea vreo contribuție la opera sa. Dar, la data stabilită, la o oră matinală, după ce lucrasem toată noaptea, am sunat la ușa casei acestuia cu partea de muncă ce îmi fusese încredințată. M-a poftit în casă și i-a cerut doamnei sale, profesoara Lidia Bote, să-mi facă o cafea pe care eu să o consum în timp ce el va verifica prin sondaj exactitatea rezultatului activității mele. A fost cea mai gustoasă cafea din câte am băut vreodată, o cafea cu frișcă cum nu găseai prin cafenele.
Mai târziu, ca pentru a se revanșa, întors dintr-o vizită în București, mi-a spus că la editura la care fusese cu propriile afaceri i se propusese să scrie un studiu introductiv la o ediție a operei capitale a lui Marcel Proust, în varianta românească a tragicului Radu Cioculescu, căreia i se găsise continuarea la ceea ce cândva fusese deja tipărit. El nu avea de gând să scrie ceva în acel sens, dar văzând că de mult timp mă ocup la bibliotecă exclusiv cu respectivul autor francez, își imaginase că mă va convinge să redactez un eseu și, în ultimul moment, îi va pune în fața faptului împlinit pe editori, obligându-i oarecum să îmi accepte participarea la acea ediție mie, care eram un anonim. Ar fi fost o lansare a mea în forță maximă, pe care n-am acceptat-o. Întrebându-l de ce nu scrie el acea introducere, mi-a răspuns că nu citise opera lui Proust și că, pentru ceea ce are el nevoie la marea lui construcție teoretică, îi va fi suficientă consultarea unui Proust par lui-même. Era acesta un procedeu pe care probabil l-a utilizat și altădată. Când mai apoi a susținut un examen în București în fața unor profesori universitari, unul dintre ei l-a întrebat din ce ediție era citatul pe care îl dădea din Immanuel Kant, s-a enervat teribil acuzându-l pe acela că îl persecută politic. S-au zbătut toți din comisie să-l împace, să-l convingă cât de mult îi admiră erudiția.
În cazul unei bibliografii, contează sursele directe, de prima mână, pe cele secundare le putem folosi doar pentru orientare într-un domeniu vast, dar sunt și rămân pentru totdeauna suspecte. Cât despre teoria literaturii, ambiția cea mare a lui Adrian Marino, trebuie să aibă la bază racordarea la un sistem filozofic. Altminteri ea ar fi ca o linie de înaltă tensiune ancorată de un stâlp înalt ce nu are o bază în pământ, ci poate fi spulberat de prima furtună. Cartea despre care mi se ceruse să scriu o recenzie invoca drept tutelaj filozofic lucrarea unui gânditor american, Arthur O. Lovejoy, The Great Chain of Being. Am scris despre prietenul meu din tinerețe cu entuziasm și speram cât mai pătrunzător, pe cât am fost eu capabil. Cei de la ziarul țărăniștilor i-au arătat isprava, Adrian Marino a privit gazeta, a citit textul meu și apoi le-a spus acelora: Ion Papuc?!, Cine e Ion Papuc? N-am auzit niciodată de el! Cu adevărat, nu avea cum să fi auzit. Eu nu făceam parte din linia lor de descendență: Alexandru Macedonski, Tudor Vianu, editorul primei mari ediții a aceluia, Adrian Marino, monografistul poetului clasic. În timp ce eu eram mai adecvat de exemplu lui C. Noica, despre care clujeanul prin adopție spusese că se ocupă cu metafizica la opaiț. Fie și la opaiț, dar metafizică.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 11-12 (258-259), noiembrie-decembrie 2024