Simone Weil și lumea modernă

Inactualitatea, ca lipsă aparentă de preocupare pentru cele mai presante și mai urgente interese ale momentului, este una dintre trăsăturile comune ale unor personalități atât de diferite, cum au fost Ludwig Wittgenstein și Simone Weil (1).

Lumea în care au trăit aceștia, despre care Simone Weil vorbește la modul general, atribuindu-i adjectivul de „mizerabilă”, a cunoscut nemijlocit dezlănțuirea și apăsarea forței, imensa și irepresibila ei alienare, înțeleasă ca o îndepărtare de Binele suprem, care este Dumnezeu. Ea s-ar datora prețuirii exagerate pentru știință și pentru tehnologia ca formă de servitute utilitaristă, amorală și violentă, îndeosebi atunci când este utilizată pentru producerea de arme și, ca servitute totalitară pentru știință (2), atunci când e pusă în slujba distrugerii. O prețuire care se transformă într-un fel de adorație a „Marelui animal” platonician (Statul, în toată complexitatea alcătuirii sale), a cărui acțiune este dintotdeauna contrară aceleia a grației (3). Un „Mare animal”, căruia trebuie să i te supui întotdeauna, fie conformându-te judecății și valorilor sale, fie accep-tând, mai mult sau mai puțin, primatul banului, fie utilizând forma extremă a idolatriei sociale, care este aceea a făuririi unei societăți perfecte, una care, pentru revoluționari, nu poate fi edificată decât în mod violent.

Din acest punct de vedere, nu e nicio îndoială că, pentru Simone Weil, revoluția marxistă, și nu religia, este, de fapt, adevăratul „opiu al popoarelor”. Din fericire, istoria i-a dat dreptate!

Doar că aserțiunea ei nu trebuie luată în sens conservator/reacționar, din moment ce lumea liberală, capitalistă îi apare în mod substanțial identică cu cea dorită de revoluționari, cel puțin în privința irepresibilei tentații de utilizare a forței, considerate a fi absolut indispensabile pentru înfăptuirea progresului. În context, o idee cel puțin ciudată și, în orice caz atee (în măsura în care ea e văzută ca o excrescență alienată a Renașterii) este și aceea a progresului fără măsură, apreciat a fi o superstiție modernă, altfel spus o operație istorică, temporară și nu una eternă. Ideea este, desigur, de origine creștină, care, odată laicizată, a devenit „o otravă a epocii noastre” (4).

Devine astfel evident că punctele esențiale ale experienței mistice weiliene (sau ale cunoașterii supranaturale, așa cum îi plăcea ei să spună) sunt de fapt aceleași ca în marea tradiție spirituală a Occidentului și a Orientului, care se regăsesc rezumate și concentrate în formă pură în Platon.

Este, apoi, vorba de a înțelege distanța infinită ce separă Necesitatea de Bine (5) și de a recunoaște că binele este dincolo de ființă, dincolo de fenomene și că acestea din urmă (inclusiv cele de origine psihologică) sunt toate într-o strânsă relație și aparțin, în integralitatea lor, legii implacabile a gravitației (pesanteur) (6).

Omul care iubește adevărul, condus de frumusețe (conform lui Platon: ca manifestare sensibilă a Binelui), nu poate face altceva decât să realizeze detașarea, adică să instituie golul (nulla) metafizic, să renunțe la idoli, la minciunile (înainte de toate, la unele dintre cele religioase) cu care încearcă să umple acel gol (7). Atunci și doar atunci, ca prin miracol, locul necesității, al acelei la pesanteur cvasiinvincibile, este luat de grație, de har, de cel/cea care umple golul: „Toate mișcările naturale ale sufletului sunt susținute de legi asemănătoare fenomenelor fizice ale gravitației. Numai grația face excepție”.

Repetând ca la carte învățătura eckhartiană din Instrucțiunile spirituale, Simone Weil afirmă că omului i se poate atribui numai o singură operă „negativă”, aceea de purificare și de renunțare la starea de conștiință activă. În gradul cel mai înalt, ea constă într-o adevărată și proprie dezintegrare a eului individual, asemănătoare stării de estasi a Sfintei Tereza d’Avila.

Cu o perfectă aderență la doctrina lui Eckhart sau la aceea a Margueritei Porete (8), Simone Weil susține că dorința omului trebuie să fie o dorință fără un obiect anume, iar acțiunea sa o acțiune non-acțiune (9) fără un de ce?, întrucât, fiind supranaturală, nu este obiect al cunoașterii sau ceva care trebuie dobândit, ci o lumină care luminează această lume, iar  cine face din ea un obiect o degradează (10).

Așadar, cunoștința supranaturală nu este cunoașterea unui obiect particular, ci viața într-o patrie pură, în care se poate respira, într-o lume a realității11 alienante și infernale a forței. Iar patria reală este aceea în care ni se înfățișează frumusețea lumii, cea pe care omul liber o recunoaște și o iubește în orice lucru și în orice întâmplare neprevăzută (12).

La fel ca stoicii greci și, mai apoi, ca Nietzsche în al său Zarathustra, Simone Weil vede în amor fati („iubește-ți destinul”) perfecta înfățișare a rațiunii și a iubirii. Într-un alt mod decât filosoful german, ea identifică în cuprinsul celui mai pur filon creștin, cel al Evangheliilor (care este cel al marii tradiții mistice), aceeași învățătură din amor fati. O învățătură ce presupune „pierderea existenței personale” și a legăturilor acesteia cu lumea reală, o condiție care nu este deloc ușor de realizat, dar care îi deschide omului posibilitatea bucuriei perfecte, cea care constă în „adeziunea pură și totală la frumusețe” (13). Din acest punct de vedere, concordanța viziunii Simonei Weil cu platonismul este desăvârșită. Doar că nu este vorba de o simplă reîntoarcere la Platon, ci de recuperarea adevărului pe care filosoful grec l-a exprimat. Și de asumarea acestuia ca singura cale de salvare în fața timpului „mizerabil” pe care l-a trăit: războaie, lagăre, trădări, dictaturi etc.

Teza sa privind coincidența dintre platonism și creștinism nu înseamnă altceva decât că esența celui din urmă se găsește înăuntrul misticii, al cărui părinte „occidental” este Platon și care se explică printr-o conștientizare fără rezerve a faptului că ebraismul este opusul său (14). Devine astfel evident că în funcție de aceste puncte de forță se joacă mult din istoria religioasă, filosofică și culturală a lumii creștine. Din lumea ebraică, spune Simone Weil, cea creștină a moștenit o viziune a divinului, care se situează pe deplin în domeniul forței, în care Dumnezeu cel Ascuns este cel al forței, este stăpânul sclavului-om; o viziune care azi își dezvăluie întreaga sa componentă violentă și alienantă (15).

Care va fi viitorul ei nu putem ști și e greu să facem profeții. Nu este însă exclus ca reținerea autorităților religioase oficiale de a se apropia de gândirea Simonei Weil să mărturisească incapacitatea acestora de a se confrunta cu una dintre cele mai înalte expresii spirituale ale modernității.

1. Născută la Paris în 1909 într-o familie înstărită de evrei. Laureat în filosofie (l-a avut maestru pe filosoful Alain), a predat până în 1934 la diferite licee din provincie. Având un temperament revoluționar, și-a împărțit salariul cu muncitorii din localitatea Le Puy (Loara), care erau în grevă și pe care i-a condus în Prefectură, asumându-și rolul de leader, pentru a trata cu autoritățile. A dorit după aceea să cunoască de aproape viața muncitorilor, angajându-se la Uzinele „Renault”. Această experiență i-a compromis pentru totdeauna sănătatea. La izbucnirea Războiului Civil din Spania, s-a înrolat într-o formațiune antifascistă. În 1940, a lăsat Parisul pentru Marsilia, unde a repetat experiența sa de muncitoare. În 1942, s-a transferat la New York, dar s-a întors după puțin timp în Europa pentru a participa la Rezistență. A murit în 1943, în sanatoriul din Ashford, în Kent (Anglia), epuizată de toate încercările la care s-a supus. Cu excepția unor articole, operele sale au apărut postum.
2. Trebuie amintit că Simone Weil este sora lui André, unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului al XX-lea, care, datorită educației sale școlare și universitare, avea o binecunoscută familiaritate cu disciplinele științifice contemporane sau cu istoria științei (Cf. S. Weil, Despre știință, Borla, Torino, 1971).
3. Pentru S. Weil, societatea este mai mult decât tribulațiile corporale, obstacolul ce-l împiedică pe om să ia contact cu supranaturalul. Adorația pentru social este adorația Demonului, cea mai gravă dintre tentațiile lui Isus Hristos.
4. Cf. S. Weil, L’enracinement, Gallimard, Paris, 1949, p. 202-206.
5. Vannini Marco, Storia della mistica occidentale, Mondadori, Milano, 1999, p. 338.
6. Cf. La pesanteur et la grace, cit., p. 11.
7. Toate mișcările naturale ale sufletului sunt susținute de legi asemănătoare fenomenelor fizice ale gravitației. Numai grația face excepție.
8. Marguerite Porete, Le miroir des ȃmes simples, Turhout, Brepols, 1986.
9. În reflecțiile sale asupra misticilor creștini și a operei Bhagavadjita, ea scrie: „Detașarea este pretinsă de fructele acțiunii. Substragerea din fața acestei fatalități. Dar cum? A acționa, nu pentru un obiect, ci din cauza unei necesități. Nu pot să fac altfel. Nu este o acțiune, ci un fel de pasivitate. Acțiune, non-acțiune (…) Binele înfăptuit aproape fără tragere de inimă, aproape cu remușcare, numai așa binele este pur. Orice bine în mod absolut pur fuge complet unei acțiuni voluntare. Binele este transcendent. Dumnezeu este Binele.” (La pesanteur et la grace, cit., p. 52-53)
10. Obiectul cercetării nu trebuie să fie supranaturalul, ci lumea. Supranaturalul este lumina: dacă faci din el un obiect, îl degradezi.
11. Cf. Scrisorii către Joe Bosquet, în L’amore di Dio, cit., p. 157.
12. Cf. eseului L’amore di Dio e l’infelicità, în L’amore di Dio, cit., p. 161-207.
13. Cf. Scrisorii către Joe Bosquet, cit., în La pesanteur et la grace, cit., p. 23, în care se poate citi: „A renunța la tot ceea ce nu este grație (har) și mai ales a nu dori grația. Stingerea oricărei dorințe (budhismul) sau detașarea, sau amor fati, sau dorința Binelui absolut; este vorba aici de aceleași lucruri: de lipsa dorinței și de atingerea unor scopuri fără sens, golirea de orice conținut. Îndepărtarea de dorințele nesemnificative prin care s-ar ajunge binele, dar mai ales capacitatea de a avea răbdare. Experiența demonstrează că această așteptare are sens. Astfel, se ajunge la Binele absolut.”
14. Cf. Sfântului Augustin, Confesiuni X, 25.
15. Cf. E. Severino, Esența nihilismului, Rizzoli, Milano, 1995.

Viorel IGNA
(Corespondență din Perugia)

Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024