Numele de Dragoslav și calitatea prin care este desemnat – cea de… porcar – trimit către un episod clar de răzvrătire a categoriilor sociale de jos. Chiar dacă alte mărturii scrise nu există despre acest episod consemnat tardiv în raport cu momentul probabil al petrecerii sale, el nu poate fi înlăturat din discuție, cum crede Nicolae Stoicescu (1), fiind, fie și indirect, confirmat de cronica tombală a lui Radu de la Afumați. Același specialist obiectează și că țăranii „nu se amestecau în general în luptele pentru tron, care erau apanajul taberelor boierești. Ar fi unul din puținele cazuri în care țărănimea își susținea propriul său candidat la tron” (2). Adevărul este însă că deținem prea puține știri despre viața socială din acele vremuri pentru a putea trage concluzii pertinente cu privire la verosimilul sau neverosimilul unei astfel de dinamici. În ce privește plauzibilitatea unei astfel de ridicări împotriva domniei, acuta insecuritate colectivă a momentului și lipsa unei autorități reale și necontestate a acesteia, prejudicierea existenței de sine stătătoare a statului Țara Românească sub loviturile repetate, persuasive, ale turcilor și forțele interne care, la rândul lor, slăbeau domnia, punerea sub semnul întrebării a înseși condiției creștine în țară (amenințarea cu abolirea „legii strămoșești”) constituie suficiente premise pentru a justifica o asemenea răzvrătire. Dacă confruntarea cu țăranii din preajma cetății Poienari trebuie pusă sau nu în legătură cu ițirea mișcării țărănești – locale sau mai ample – de susținere a purcarului Dragoslav este o problemă care rămâne greu de soluționat. Ea trebuie însă interpretată și prin prisma amenințării religioase cu impunerea Islamului – Mehmet pașa instalându-și, efemer, dar cât se poate de concret, subașii în teritoriu – în acel moment care, ca toată prima parte a epopeii lui Radu de la Afumați, nu era decât preludiul prăbușirii Regatului Maghiar și al transformării sale în pașalâc, la Buda, Transilvania urmând să devină principat autonom sub obediență otomană.
Partea cea mai consistentă a succintei cronici în piatră, lista bătăliilor lui Radu de la Afumați, are caracter lapidar și urmează principiul listei ca un autentic produs analistic. Așezate însă în contextul întregului, analele războinice ale voievodului defunct se dovedesc parte a unui produs istoriografic ce îmbină analistica și narativitatea specifică genului cronistic. Ca alte lucrări istoriografice din aceeași epocă – dintre ele merită menționate: Gesta lui Roman și Vlahata, concepută prin anii 1390 și 1403 în teritoriile locuite de români din Regatul Ungariei (mai probabil: în Maramureș) și Cronica henealogic-legendară concepută în Moldova postștefaniană (mai precis: în timpul primei părți a domniei lui Bogdan cel Orb, care a domnit între 1504 și 1517) –, cronica tombală a lui Radu de la Afumați pare să facă trecerea spre o altă vârstă istorică, una în care analele sunt dublate de narațiuni mai detaliate și mai extinse, cronici în toată puterea cuvântului. Caracteristică pentru acest tip de scrieri rămâne îmbinarea de fragmente analistice și scris narativ tipic pentru cronici, de unde și caracterul hibrid al textului.
După Ioan Albu, inscripția funerară aparține speciei elogiului: „Textul elogiului defunctului înșiră, după mențiunile care țin de titlu și de datele decesului, nu doar cele douăzeci de războaie pe care le-a purtat împotriva turcilor, ci și luptele contra rivalilor săi, între care voievodul Vladislav (la cetatea București, cu Vladislav Voievod), precum și campania de înăbușire a unor răzmerițe țărănești (la cetate la Poenari, cu țăranii), necesară pentru elita domnitoare” (3). Ceea ce se laudă deci la voievodul defunct este strădania neobosită de a menține ordinea în stat, indiferent cine ar fi fost tulburătorul ei, turcii, rivalul întru domnie ori țăranii răsculați (după alții, localnici răzvrătiți, poate fiindcă aveau un partizanat politic diferit). Aparent elogiu funerar, textul este și un elogiu politic, o exemplificare a virtuților domnitorului ca menținător al ordinii în țară împotriva oricărui tip de dezastru (campanii militare ostile, uzurpare de putere, anarhie populară).
Cel care a conceput textul înscris pe mormântul domnitorului dorește cu orice preț să anuleze orice îndreptățire a execuției celui decedat de către adversarii săi politici. Pentru aceasta, el îl înfățișează pe Radu de la Afumați nu ca pe un boier ales, în condiții de acută criză politică, de alți boieri de țară, nici ca voievod așezat pe tronul Țării Românești prin voința sultanului, ci ca rezultat indubitabil al voinței divine (4). „Atunci am fost dăruit [de Dumnezeu cu împărăţie şi cu schiptru], m-au încins iar cu brâu și cu porfiră [și cu cunună m-au încoronat şi cu cinste] bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oștirii fiind încongiurat…” Investitura sa, conferită prin împărăție – un echivalent relativ al latinului imperium – și cu schiptru (= steag de domnie), alături de alte însemne ale puterii: brâu domnesc, porfiră (adică mantie colorată cu porfir, după modelul basileilor bizantini) și cunună („podoabă în formă de cerc, făcută din flori și frunze, cu care se încunună capul”, simbol al puterii politice a purtătorului). Coroana voievodului este vizibilă, de altfel, în partea de basorelief a pietrei tombale care îl înfățișează pe erou în postură ecvestră. În pofida înfățișării sale în chip de cavaler prins în galopul calului, pe cap el nu poartă o chivără, ci tocmai însemnul distinct al poziției sale sociale de întâistătător al țării.
Aceleași însemne ale puterii sunt amintite și de Michael Bocignoli, într-o scrisoare alcătuită în 29 iunie 1524, în legătură însă cu înscenarea care a fost folosită de turci ca pretext pentru asasinarea lui Radu Bădică. „După ce a aflat de izgonirea lui Vladislav al III-lea, sultanul deși răbda greu această insultă s-a prefăcut că nu e supărat și apoi a trimis în Țara Românească un sol cu trei sute de călăreți să ducă domnului de curând ales insignele domniei, (adică) buzduganul, steagul pe care îl folosesc în luptă toți comandanții, pe care turcii îl numesc sangeac-bei și care este făcut dintr-o coadă de cal (adică tui n. N.S.) și apoi o podoabă de cap din fir de dur, răsucit ca o cunună. Acesta (solul), după ce vine în Țara Românească, este primit cu cinste de voievod, dar când, în fața domnișorilor (= boierilor), a voievodului se preface că vrea să-i pună (acestuia) cununa pe cap, îl lovește cu buzduganul în cap și îl omoară pe voievod, după cum îi poruncise sultanul” (5).
Ioan Albu este de părere că „textul face apel și la calitatea de homo numinosus, de monarh care dobândește însemnele domnești prin voia și grația divinității – dăruit cu sceptru, caftan și cunună – însemne ale stăpânirii și ale măririi. Această digresiune subliniază, din perspectiva domnească, dorința de legitimare eternă a memoriei într-o formulare care este subordonată ciclului memento mori și al temei vanității, al deșertăciunii…” (6). Chiar mai mult decât atât. Este, implicit, și o acuză la adresa ucigașilor domnitorului, care s-au calificat ca monarhomahi, lichidând un voievod legitim, uns prin voia lui Dumnezeu, uzurpându-l. Din acest punct de vedere, cel care scrie face justiție sub aspect moral, arătând ilegitimitatea asasinatului împotriva lui Radu de la Afumați. Totodată, el pare să fie de partea partidei boierilor Craiovești și împotriva celei a Drăculeștilor, din rândul căreia se recrutaseră boierii răspunzători de executarea domnitorului în spațiul sacru al bisericii, în fața preotului (metodă drastică amintind de moartea lui Thomas Beckett).
Intitulat dintru început „robul lui Dumnezeu şi mult milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Vlahiei şi al părţilor dunărene”, răposatul precizează: „Și multora am întins mâna de ajutorinţă, la toți am răspândit mila…”, semn al munificenței sale față de supușii de toate condițiile, inspirate de calitatea sa de creștin autentic, dar și de poziția sa de vârf al piramidei de stat și sociale. Mărinimia, dar și mila – în ipostaza iertării – caracterizează prin excelență suveranul, în piramida ierarhică vasalică medievală și de la începutul modernității.
De o factură net religioasă este fragmentul „iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, stihielor premenire…”. El este direct inspirat nu de psalmi – cum s-a emis ipoteza –, ci de două loca biblice. Primul este din 1 Tesaloniceni 4:16: „Fiindcă însuși Domnul va coborî din cer cu un strigăt, cu vocea Arhanghelului și cu trâmbița lui Dumnezeu, și morții în Hristos se vor scula primii”. Al doilea provine din 1 Corinteni 15:52: „Acest lucru se va întâmpla la ultima trompetă, într-un timp foarte scurt, ca atunci când clipim. Trompeta va (ră)suna, iar cei morți vor învia nemuritori, în timp ce noi vom fi transformați” (Biblia în versiune actualizată 2018, BVA). Cel care a compus textul este deci un bun cunoscător al Sfântului Pavel, capabil de parafraze subtile ale textului biblic și de îmbinare sintetică, firească și expresivă a două trimiteri diverse la Noul Testament. El este, fără îndoială, un personaj cu o bună cultură religioasă, probabil un monah de la mănăstirea unde a fost îngropat domnitorul, de nu cumva însuși starețul. (Nu este de crezut că autorul ar fi însuși ierarhul de deasupra acestuia ori chiar mitropolitul, fiindcă pentru asemenea ierarhi ar fi fost o imprudență politică să se pronunțe fățiș elogios și partizan în favoarea celui decapitat).
- Nicolae Stoicescu, Neagoe Basarab, București, Ed. Militară, 1983, p. 97.
- Ibidem.
- Ioan Albu, „Monumentul funerar în Țara Românească – discurs narativ și efigie”, în Transilvania, nr. 4, 2019, p. 42.
- Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumați, ed. cit., p. 84: La 1 februarie 1525, domnul a trimis o scrisoare sibienilor, în care spunea: „Am mers la Poarta turcească, am stat de față cu împăratul turcesc și cu toți domnii țării turcești. Și-mi dărui domnul Dumnezeu întâi, după aceia și împăratul turcesc domnia română (gospodstvo vlaskoi)”.
- Ibidem, p. 69-70.
- Ioan Albu, „Monumentul funerar în Țara Românească…”, loc. cit., p. 42.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024