Fiindcă tocmai am recenzat unele scrieri ale lui Matei Călinescu, ocazie cu care am afirmat că l-am cunoscut personal, voi evoca respectivele împrejurări ale întâlnirii cu acesta. Se va vedea cum, fiind un fel de „Cănuță, om sucit”, am început invers decât o fac toți scriitorii, pornind din anonimat pentru a ajunge mai devreme sau mai târziu la celebritate, pe când eu mă bucuram de la început de o oarecare notorietate, pentru ca ulterior să mă scufund în lipsă de însemnătate, ajungând obscur. Datoram puțina mea glorie faptului că, într-o vreme în care deveniseră o modă reconsiderarea marilor interbelici și scoaterea lor de sub interdicții și cenzură, eu am avut inițiativa să-l „reabilitez” – cum se spunea în epocă – pe Mateiu I. Caragiale printr-un text din Tribuna clujeană, în care îi citam amplu pe Ion Barbu, interzis și el de comuniști, transcriind aproape în întregime faimosul său text Răsăritul Crailor, pe G. Călinescu, cu portretul din Istoria… lui și dând despre autorul Crailor de Curtea Veche opinii favorabile, și pe alții.
Sosit din București la Cluj pentru a-l însoți pe Alain Robbe-Grillet, fruntașul Noului roman francez, aflat la noi în țară într-un turneu de conferințe, Matei Călinescu, cunoscându-mi acel text, găsi nimerită ocazia să mă caute. Dar la Facultatea de Filologie, unde se presupunea că sunt student, nu eram prezent, și de acolo a fost îndrumat spre o cafenea unde se știa că îmi fac veacul. La „Arizona” însă i s-a explicat că la ora respectivă eu eram cu siguranță în Biblioteca Universității. Venit acolo, acesta se adresă doamnei custode al instituției și, cu acea ocazie, am aflat că ea era dotată cu un microfon căruia îi corespundeau în marea sală de lectură ample difuzoare. Ca un tunet puternic a răsunat vocea acesteia, prin care era anunțat studentul Papuc Ioan să se prezinte de îndată la biroul ei, unde este căutat de „profesorul” Matei Călinescu din București. Nu profesor, ci doar asistent la catedra lui Tudor Vianu, acesta nu venise singur la întâlnirea cu mine, ci însoțit de doi clujeni pe care îi cunoșteam: eruditul Adrian Marino și poetul Teohar Mihadaș. M-au luat și pe mine cu ei la conferința scriitorului francez, ce avea să se țină într-o săliță laterală a aceleiași biblioteci și, până să înceapă aceasta, cei trei l-au bârfit cum au putut ei mai bine pe romancierul francez, nescoțându-l deloc din apostrofa că este, ca intelectual, doar un inginer agronom. În afara noastră, a celor patru câți eram, au mai fost încă tot pe atâția pentru a alcătui auditoriul pentru care se deplasase romancierul în urbea de pe malul Someșului.
Copleșit de onoarea ce mi se făcuse să fiu admis într-o atât de selectă societate, în tot acel timp n-am scos o vorbă. Era pentru prima dată când ascultam o conferință într-o limbă străină și am fost uimit de cât de mult înțelegeam din vorbele conferențiarului care, ce-i drept, vorbea răspicat, cu o dicție impecabilă, într-o franceză intelectuală, accesibilă unui cititor de studii literare în acel idiom. Iar după ce ne-am despărțit de romancierul francez și am rămas numai între noi cei patru, Matei Călinescu mi s-a adresat întrebându-mă ce impresie mi-a făcut oaspetele venit din Franța. Atunci eu, făcând aluzie la bârfele cu care ei îl întâmpinaseră pe romancier, sub impresia directă a ceea ce chiar trăisem acolo în mica sală, le-am spus celor trei cât de mult mă impresionase claritatea strălucitoare a cuvintelor celui căruia interlocutorii mei nu-i putuseră ierta calitatea inițială de inginer agronom. Ca simțindu-se atacat, Matei Călinescu îmi dădu replica: „Claritatea care te-a impresionat este a limbii franceze și deloc a lui Alain Robbe-Grillet. Din acest punct de vedere el nu are niciun merit”.
Pe din ce în ce mai celebrul universitar din București nu l-am mai văzut niciodată. Nu peste mult timp, profesorul său, căruia îi era asistent și la care fusese înscris pentru a-și susține dizertația de doctorat, a murit, iar cei care i-au succedat aceluia la Catedra de literatură universală (Al. Dima și alții) nu i-au mai fost tot pe atât de favorabili. Așa că, prin trimiterea la un lectorat sau poate cu o bursă în Statele Unite, el a plecat definitiv din țară, adică până la evenimentele din decembrie 1989. A scris și a publicat ulterior mult și valoros, dovedindu-se unul dintre marii intelectuali ai țării.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024