Spre sfârșitul perioadei efervescente interbelice, în orizontul apăsător al unui viitor ce se întrevedea a fi copleșit de abuzuri politice, s-a coagulat, fără vreun program doctri-nar anume, o generație de tineri scriitori care își afirmau libertatea de a fi ei înșiși într-o independență creatoare și comportamentală, în răspăr cu recomandările liniștitoare ale unei societăți ce părea închisă în sine. Astfel, au apărut diverse grupări ce-și promovau creațiile în reviste create anume. La București, bunăoară, Meșterul Manole, cu un sumar compozit, în paginile căreia scriau tineri cu orientare de stânga (Mihai Beniuc), dar și de dreapta (Mircea Streinul), în schimb în Sfarmă-Piatră se cultiva un spirit declarat antimasonic, sub semnăturile unor Al. Gregorian, Vintilă Horia, Nichifor Crainic, dar și revista Albatros, al boemei prin excelență (Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu); la fel, în țară, la Cernăuți, revista Iconar, manifest religios (Vasile Posteucă, Iulian Vesper), la Craiova, Meridian, revistă de frondă și nonconformism (I. Mihăescu, Tiberiu Iliescu), la Cluj, Darul Vremii, în care se pledează pentru schimbări în viața spirituală (V. Papilian, Emil Giurgiuca, Olimpiu Boitoș) etc., etc., toate având apariții scurte, episodice, însă foarte vizibile. Într-un asemenea moment își face apariția și Ben. Corlaciu (1924, Galați – 1981, Paris), aderând – ținând cont de firea sa boemă – la gruparea „Albatros”, semnând în paginile revistei poezie anticalofilă, temperat-anarhistă, exprimând o anume revoltă socială, în anturajul unor Geo Dumutrescu, Dimitrie Stelaru, Dinu Pillat ș.a., înscriindu-se astfel „într-o tradiție dionisiacă și nihilistă pe care po-ezia românească a secolului XX o va reactualiza periodic”, după cum apreciază Claudiu Komartin în introducerea Pledoarie pentru un insurgent, ce deschide antologia pe care o realizează: Ben. Corlaciu, Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974), ediție îngrijită de Claudiu Komartin (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2024).
Poezia lui Ben. Corlaciu e dramatică, uneori atingând corzi tragice. Mereu elegiac, poetul evocă moartea, decepționat de ceea ce-i oferă viața trăită într-un soi de provizorat: „Trăim imaginar și trist, / cu fiecare dimineață, cu orice anotimp murim, / ne scăldăm, odată cu zarea și ploile, / într-o mare din care ieșim cu toate greșelile, / odată cu setea, cu grija de mâine și cu nevoile; / privim adormit și absent / lângă timpul care curge prea lent / de parcă l-a plătit cineva să ne poarte, / hihari și sleiți, între viață și moarte” (Kilometrul 9). Debutase sub semnul poeziei periferiilor maculate ale orașelor, cu oameni trudiți și nevoiași, cu femei depravate, denunțând cu o revoltă mocnită decăderea în alcool a bărbaților în brațele pierzaniei: „În mahalaua mea cu fete buiece / și cu miros de găini de vânzare, / noaptea se roagă de felinare / să n-o mai sugrume, să plece, să plece. // Decorului nocturn, cu lumini bolnave, / îi surâd trei cârciumi, pierdute-n trei străzi. / Femei lunatice-așteaptă-n ogrăzi / bărbații cu chefuri în ochii sticloși. // Zgomotele nu obosesc nicicând / în mahalaua mea cu cerul marin. / Stăpânii ei, câinii, latră când vin / streini cu hoțitul de vinuri în gând (…) Bețivii toți ar bea trei săptămâni, de l-ar / afla-ntr-o cârciumă din mahalaua mea” (Stampă).
Născut la Galați (martie 1924), copilărește în ținutul Lăpușului, unde se retrăsese mama sa, în locul ei de baștină, urmând școala în comuna Groșii Țibleșului până în 1932, când pleacă la studii în București. Acolo urmează Facultatea de Litere, pe care o absolvă în 1947. Între timp, punându-și în evidență talentul precoce, aderă la gruparea „Albatros” și în 1941 tipărește primul volum de versuri, Tavernale, sub influența liricii lui Dimitrie Stelaru. Se manifestă ca un veritabil goliard (C. Komartin), scriind versuri patetice, de colorit balcanic, apropiate ca pitoresc de cânticele lui Miron Radu Paraschivescu. Grăbit a se im-pune, fiind și productiv, publică imediat alte două volume de poeme, Pelerinul serilor (1942) și Arhipelag (1943). Se îmbolnăvește de ftizie, de care suferă apoi toată viața, în ciuda tratamentelor prin diferite spitale din țară și, mai apoi, din străinătate (în Franța, unde emigrează în 1974).
E o poezie marcată de suferință, o poezie cu accente elegiace adesea, fără a fi atinsă însă de trăiri morbide, ci rezonând mai degrabă în manieră expresionistă: „Cheia ini-mii mele e-ascunsă în voi, / dar până azi nimeni n-a știut să o caute, / mulți mi-au sorbit din priviri și-au crezut / că inima mea se deschide cu zgomot, cu flaute. // Cine știe? – poate odată voi arde / spânzurătoarea crescută sub fruntea pădurii / și voi scrie pe cer, ca pe niște placarde: / Sângele meu niciodată n-a fost sângele urii!// Am cunoscut femeile, febrele cărnii spumoase, / alcoolul m-a supt ca pe-o iarbă, nopți de cenușe m-au frânt, / le-am deschis ploilor fluvii flămânde prin oase / și-am auzit limbile focului cum fierb sub pământ. // Dar vorbele voastre, banii rostogoliți la întâmplare, / sunau ca un geamăt în mine, ca balta; / uneori, îmi zvârleați printre gene arama privirii și inima mea adormea, era alta. // Acum – o, acum de-ar veni liniștea, / să-mi caut în mine peștera, morțile. / Cheia inimii mele e-ascunsă în voi, / dar voi n-ați deschis dragostei porțile” (Cheia inimii mele). Cu atitudinea protestatară împotriva războiului, nu putea rămâne în afara curentului progresist de după 1944, așa încât se înscrie în Uniunea Tineretului Muncitor (1949), angajându-se ca redactor la câteva publicații ale momentului (Frontul Plugarilor, Flacăra, Viața sindicală), apoi la Casa Scriitorilor ca responsabil cultural. Scrie mult, publică volume de poezie și proză (romanele Moartea lângă cer, 1946; La trântă cu munții; Pâinea păcii) în canonul realismului socialist. Curând, va lua seama însă la realitățile crude din societatea românească și, dezamăgit, va încerca un alt mod de a scrie, fapt pentru care, în 1954, este exclus din Uniunea Scriitorilor (alături de Geo Dumitrescu). Urmează o perioadă plină de nevoi, fiind marginalizat cu totul (locuiește la Străulești în condiții insalubre; este figurant la Teatrul Tineretului), dar în 1959 publică romanul Cazul Doctor Udea, propunând o imagine luminoasă a desti-nului intelectualului în actualitate, motiv de reabilitare scriitoricească și socială, iar în urma romanului Baritina, este reprimit în Uniunea Scriitorilor. Totuși, în 1975, decide să părăsească țara, motivând și starea precară a sănătății, stabilindu-se în Franța, unde, în 1976, face greva foamei pe Esplanada Trocadero din Paris, în scopul de a forța mâna autorităților românești pentru a aproba întregirea familiei, ceea ce se întâmplă curând, când sosesc la Paris soția și fiica sa. Duce o viață de disident, încercat de suferințe fizice și morale, pentru a sfârși tragic (pe peronul unei stații de metrou din Paris) în iunie 1981.
Scrie o poezie tristă, definindu-și atitudinea protestatară, mai ponderată acum față de începuturile oarecum insurgente, în rezonanță neoexpresionistă, poetizându-și boala ca pe o suferință general umană, coarda lirică vibrând în acorduri dramatice autentice: „Trăim pe ape și răcim la suflet, / dar vine noaptea și o mână de lingoare / pe piept ne pune stelele ventuze, / înfășurându-ne în prijnițe lunare. // Plutim pe vânturi și cădem în piatră, / bolnavi de câinii cosmici care urlă-n noi, / dar vine ploaia și ne scrie visul / pe frunzele de aur din gunoi. // Fugiți din boaște, urmăriți de trestii, / târâm în ochi pisici legate de comete, / dar vin țânțarii și-nflorim/ în nuferii paluștri din perete. // Închiși în arborii cu cap de om, / cântăm în gând din naiuri vegetale, / dar vine pa-sărea de lemn și plânge / după semințele tăcerii sale. // Iubim desculți pe drumuri unse cu speranță, / în inimi crește floarea sferică și doare, / dar vie spaima și ne duce / salvatoarele sicrie interplanetare” (Dar vine, vin…).
Ben. Corlaciu a ilustrat deplin generația sacri-ficată, cum o numește Ion Pop, generație ulcerată, după expresia lui Claudiu Komartin, o generație de tineri scriitori cărora războiul le-a contorsionat destinele, unii dintre aceștia cunoscând chiar detenția în anii regimului socialist, ispășind pentru nonconformismul lor, pentru ideea de libertate în exprimare, pentru o literatură a adevărului vieții reale. Ben. Corlaciu este unul dintre acești sacrificați sub presiunea abuzurilor politice, meritând a fi readus în actualitate pentru vocea sa particulară, de poet al suferinței și al damnării.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 10 (257), octombrie 2024