Se vorbește în general despre cronistica vremii lui Radu de la Afumați, socotindu-se – după toate aparențele – secundar sau neglijabil faptul că domnia acestui voievod luptător s-a produs în împrejurările-limită ale pregătirii ofensivei turcești către inima Europei. Pentru români, din perspectiva istoriei literare, primul semn al acestei luări la cunoștință pare ceea ce până astăzi numim primul document al utilizării scrise curente a limbii române: scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, avertisment asupra concentrării de trupe otomane la sudul Dunării cu o direcție de marș încă misterioasă. Epistola, trimisă în 1521 lui Johannes Benkner, judele Brașovului, semnala un pericol iminent, de netrecut cu vederea. Moartea domnitorului în scaun al Țării Românești, Neagoe Basarab (15 septembrie 1521), survenea la nici două luni după expedierea raportului menționat (29-30 iulie 1521) peste Carpați. Dar, lucru și mai important, ea se producea la un an de la urcarea pe tron a noului sultan turc Soliman (30 septembrie 1520). Odată cu ascensiunea la putere a acestuia, lucrurile au luat un nou curs în politica sud-est și central-europeană, iar Țara Românească a fost printre țările care aveau să devină primele victime ale ambițiilor de stăpânitor peste meleaguri mai întinse manifestate cu rapiditate de noul suveran al Semilunii.
Astfel, până să ajungă la confruntarea directă, decisivă, cu Ungaria, Soliman a încercat să încadreze mai bine decât în trecut în sistemul său vasalic Țara Românească. El a profitat de existența, în slujba sa, a unui convertit la islam aparținând casei Pârvuleștilor – mai cunoscuți sub numele de boieri Craiovești – anume Mehmet beg, pașa de Nicopole.
Decesul ctitorului bisericii de la Curtea-de-Argeș a fost momentul în care, pentru Țara Românească, lucrurile au luat-o la vale, schimbarea domnului cu fiul imatur al acestuia, Theodosie, antrenând o dinamică potențial destructivă prin deteriorarea statutului țării în raport cu puterea dominantă a sultanului.
Inscripția de pe mormântul lui Radu de la Afumați trece în revistă faptele de arme ale voievodului răposat. Ea a fost cu siguranță așezată după moartea acestuia, cel mai devreme în cursul anului 1529. Cu toate acestea, sunt menționate doar bătăliile care au avut loc până în anul 1525, ultimii patru ani rămânând neconsemnați prin ceva anume. Deși, după primirea domniei din partea sultanului (februarie 1525), bătăliile cu dușmanii externi au încetat, este simptomatic pentru travaliul autorului anonim al inscripției tombale că s-a ferit să pomenească ce anume a jalonat anii domniei de acum: conflictul cu Ștefăniță al Moldovei din motive matrimoniale (Neagoe Basarab îi promisese lui mâna Ruxandrei, fiica sa, pe care Radu a luat-o de nevastă spre a se înrudi și alia cu partida boierilor Craiovești spre a-și consolida domnia).
„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi mult milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Vlahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui preabunului Radul Voevod, în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui, 7, indicţion 3.
În ştire să vă fie vouă, răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat cu: lupta cu Agarienii; la Glu[bavi]; la satul Ştefeni pe Neajlov; la C[lejani]; la Ciocăneşti; la cetatea Bucureşti; la Târgovişte; la râul Argeșel; la [satul Plata] la Alimăneşti pe Teleorman; şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi [cu 7 sângeacuri]; la Nicopole, la Siştov sub [Cetatea Poenarilor] cu ţăranii; la Gher[ghiţa]; iar la Bucureşti; la Oraşul Slatina, la [Cetatea Bucureştilor], cu Vladislav Vodă; [la Rucăr]; la Didrih. Atunci am fost dăruit [de Dumnezeu cu împărăţie şi cu schiptru], m-au încins iar cu brâu și cu porfiră [și cu cunună m-au încoronat şi cu cinste] bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oștirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toți am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi, păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele că să fie neclintită” (1).
Prin grația rafinatului autor al textului vorbește – de dincolo de mormânt – însuși Radu de la Afumați: „În ştire să vă fie vouă, răsboaiele ce voesc să vă spun”. El dă de știre, comunică celor ce citesc textul șirul confruntărilor cu dușmanii de tot felul cărora a trebuit să le facă față cât a stat în scaunul Țării Românești. Înșiruirea celor douăzeci de bătălii nu are doar rostul de a respecta principiul listei, procedeu consacrat nu doar în orizontul Vechiului Testament, ci și în Iliada (catalogul corăbiilor), ci și pe acela de a trasa o hartă din cuvinte cu topografia bătăliilor, consemnate – în cea mai mare parte – cu numele locului unde s-au desfășurat. Aglomerarea acestora creează un efect dramatic și, totodată, indică precis, fără zorzoane, ci lapidar, sec, eroismul defunctului, tot mai surprinzător de la o bătălie la alta.
Consemnarea bătăliilor domnitorului – unele fără indicarea expresă a inamicului și/sau a localizării lor, altele repetând numele locului (Bucureștiul revine, fiindcă acolo s-au dat lupte de mai multe ori, în mai multe etape ale conflictului permanent) – presupune o atentă și acurată cunoaștere a succesiunii evenimentelor. Se iscă astfel întrebarea de unde cronicarul versiunii cioplite în piatră a luat datele, fie ele și succinte, referitoare mai ales la identificarea confruntărilor armate după locul unde s-au produs ele și ordinea lor cronologică, fie și fără a se data exact momentul fiecăreia. Acestea puteau proveni fie din cronica domnească redactată de unul dintre boierii din anturajul lui Radu de la Afumați, fie din însemnări analistice realizate în ambianță religioasă, mai probabil monastică, ținând seama de șansa ca autorul necunoscut să fi aparținut acestui mediu. În oricare dintre cazuri, autorul a trebuit să caute, să se consulte oral, poate, cu participanții la bătălii care au supraviețuit domnitorului ori să facă necesarele cercetări acolo unde puteau fi depistate însemnări despre evenimentele politico-militare menționate. Chiar dacă nu trecuse mult timp de la depănarea faptelor, succesiunea lor rapidă, numărul mare de ciocniri militare și amalgamarea rezultatelor lor – când izbânzi ale celui comemorat, când eșecuri momentane – punea probleme serioase de acuratețe narativă. De altfel, constată Nicolae Stoicescu, „cronica nu înregistrează decât luptele mai importante, pe când pe piatra tombală a voievodului sunt trecute și cele mai mărunte, care sunt greu de datat” (2). Faptul îl califică pe autorul anonim al inscripției funerare ca transmițător mai acurat al informației istorice decât cel care a scris cronica oficială a domniei.
Toate aceste demersuri sunt specifice muncii de cercetare, organizare și elucidare anterioară scrierii unui text de factură evocatoare, istoriografică și fac din prelatul necunoscut pe care îl bănuim ca fiind autorul textului săpat pe suprafața pietrei tombale un istoric adevărat, după exigențele timpului. De reținut și faptul că eforturile respective au trebuit făcute într-un timp record, pentru a se putea oferi textul cioplitorilor care urmau să realizeze lespedea de mormânt a voievodului.
În legătură cu confruntarea cu țăranii – cum specifică textul dăltuit pe placa tombală –, reprimare a unei răzmerițe, după toate aparențele, sunt de pus episoadele tentativelor, repetate, de răsturnare a domniei de către diverși pretendenți. Nicolae Stoicescu observa, în acest sens, că „domnia lui Radu vodă a fost tulburată de câțiva pretendenți, care au strâns în jurul lor o parte în forțele sociale ale Țării Românești, în primul rând grupuri de boieri care urmăreau să acapareze puterea politică dominată în această vreme de puternica facțiune a Pârvuleștilor.
În afară de pretendentul venit din Moldova și învins la Brăila, Radu de la Afumați a mai avut de luptat și cu alți doi pretendenți care au provocat dezordine în țară. Este vorba mai întâi de un «domnișor», ridicat în Oltenia. Victoria împotriva pretendentului este amintită într-o scrisoare a lui Radu de la Afumați către brașoveni, în care este trecută doar ziua și luna (7 decembrie), fără an (scrisoare datată de editor c. 1525). În document se spune că «se ridicase un vrăjmaș din Mehedinți, iar domnia mea am trimis pe cinstitul dregátor al domniei mele, pe jupan Pârvul banul, cu curtea domniei mele, de s-au bătut cu dânșii. În această luptă vrăjmașul a fost ucis împreună cu întreaga lui oaste, de s-a fácut multă moarte asupra lor»” (3). Dacă răzmerița țăranilor nu are legătură cu episodul oltenesc al pretendenței – se înțelege că mehedințenii nu ascultau de autoritatea Pârvuleștilor/Craioveștilor – atunci el poate fi pus în relație cu altul.
După cum spune Nicolae Stoicescu, „la un eveniment asemănător se referă și un document mai târziu, din 1579, prin care se întărește lui Manea, fiul lui Mogoș, ocină la Poiana, pe Jaleș, fostă a fiilor lui Bilțu, care, se spune în document, «au fost hicleni, căci când s-a bătut răposatul Radul voievod cu păgânii turci, cu Mehmet beg, fiul lui Ali beg, pentru creștini, să nu stăpânească păgânii turci Țara Românească, iar fiii lui Biltu și cu acei șerbi, ei s-au sculat asupra capului răposatului Radul voievod ca să fie domn un lotru, anume Dragoslav purcarul»” (4). Lui Stoicescu i se pare, totuși, „greu de acceptat ideea că locuitorii se puteau ridica împotriva domnului lor într-un moment de grea cumpănă pentru soarta țării, când Radu se lupta să nu stăpânească turcii Țara Românească, adică în anii 1522-1523” (5). A atribui însă sentimente patriotice oamenilor de rând într-o epocă în care noțiunea însăși de patrie era departe de a fi fixată, iar fidelitățile se precizau în funcție de alte criterii (credința creștină, onoarea aristocratică, fidelitatea față de stăpân etc.) este un anacronism, de care istoricul nu scapă (6).
- Grigore Tocilescu, Biserica episcopală a mănăstirii Curtea de Argeş, 1886, p. 46, în traducere modernă la Teodor Pa1ade, Radu de la Afumaţi, București, 1939, p. 89.
- Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumați, București, Ed. Militară, 1983, p. 39.
- Ibidem, p. 95.
- Ibidem, p. 96.
- Ibidem.
- Noțiunea de „patrie” apare cu precizie în scrisoarea lui Petru Dumitru, fiul lui Pătrașcu Vodă cel Bun, pretendent aflat în Italia, către regele Franței Henric al III-lea, scrisă în italiană în anul 1579. Dar Petru a primit educația unui fiu de domnitor, el aparține elitei instruite, iar pe de altă parte nu se poate preciza ce cuvânt românesc sau slavon a fost folosit pe atunci ca echivalent al italianului „patria”. Pentru a elucida acest aspect, cercetările referitoare la istoria folosirii cuvântului „patrie” în spațiul românesc trebuie extinse și la secolele al XVI-lea – al XVII-lea.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024