Prestația poetică a lui Ioan Pintea a revenit în actualitate după apariția recentă a volumului O sută și una de poezii (Ed. Academiei, 2022) cu o prefață de Gh. Pârja. Dar înainte de a vorbi despre poezia lui, se impune a spune câteva cuvinte despre omul de cultură Ioan Pintea și mai ales despre iubitorul de credință și de călugărie Ioan Pintea, devenit în ultimii ani un adevărat rob al cărților. Înainte vreme fusese doar un rob al lui Dumnezeu și un alter-ego al scriitorului călugărit Nicu Steinhardt, încercând să vază cu ochii minții fărâma de dumnezeire ce plutea peste Rohia în după-amiezele însorite de vară, când Casa Poetului se umplea de zumzetul albinelor și de mirul sfințit al cuvintelor rămase printre icoanele de pe pereți. Fără să știe cât har poetic are, el era un ucenic silitor al cuvântului divin, coborât peste acea buză de deal, când de la messele de noapte se auzea fâlfâitul nevăzut al îngerilor înconjurând tandru mănăstirea și pe starețul ei cuprins de lingoare. Am fost la Rohia într-o astfel de vară și Casa Poetului a devenit Casa Teslarului, iar bibliotecarul Nicu Steinhardt părea un personaj desprins din romanul lui Umberto Eco, Numele trandafirului, înnoptând printre cărțile și catastifele unei lumi coborâte în cățuia lumânării aproape de stingere. Era o vară înaltă și un cer curat, se auzeau frânturi de rugăciune, în care se prelungeau în litanii versetele din lumile străbune. Dăruindu-se cu totul lumii de aici, Nicu Steinhardt adusese vestea că maestrul Constantin Noica, care petrecea și el într-o sihăstrie de la Păltiniș, spre a înțelege destinul creator al omului, care trebuie să se îngroape pe sine în zidul manolian al credinței, ar fi împlinit o vârstă seniorială. Tânărul Ioan Pintea a înțeles rodul acestor mesaje venind din zona magică a slujirii cuvântului, îndrăgostindu-se iremediabil, așa cum o mărturisește în poemul Ioan: „înainte de a scrie, înainte de a vorbi / înainte cu mult timp de venirea îngerului el vede / el vede cum insula aceea alcătuită din ape / se înconjoară cu nesfârșite valuri de pământ / cum trâmbița de alamă înfundă cu oase și câlți / urechile fiarei / cum gura șerpilor / varsă între miresme duhori și urzici / lâna de aur”. Această „lână de aur” a versurilor va veni să-l înconjoare cu taina cărților sfinte, al căror slujitor s-a făcut, pe urmele lui Steinhardt. Primind pe mână Biblioteca „George Coșbuc” de la Bistrița, el a făcut din ea un templu al lecturii suverane, îmbogățind patrimoniul de cărți cu noi achiziții, dar, dincolo de asta, el a transformat instituția sa într-un loc de cultură important, într-o sală de rugăciune pentru sănătatea pământului, prin rememorarea periodică a antecesorilor care au răsărit din pământ grăniceresc. Nu a neglijat nici cuvântul, etapa scrisului de mână din manuscrise, din corespondență, adăpostind acolo arhiva lui Nicolae Manolescu, care a oferit colegului său de la Bistrița întreaga sa colecție de manuscrise, alături de care a adăugat și altele.
Ioan Pintea s-a dedicat apoi întregirii operelor scriitorilor din zonă, în special a lui Rebreanu și Coșbuc. Acestuia din urmă i-a hărăzit ediții migălos lucrate din publicistica risipită prin periodice, din epistolierul uitat, fapt care l-a transformat și într-un împătimit editor. Acum are de gând să-i publice corespondența, ceea ce înseamnă pășirea în panteonul marilor ctitori de cultură națională. El descoperă plăcerea reconstituirii exacte și adevărate a unui sat de munte ca Runcu Salvei, satul său de origine, unde s-a născut la 26 octombrie 1961. Prin cartea sa, el rememorează destinul unor oameni „cu carte”, dar și al unor poeți autodidacți, care au pornit de aici, afirmându-se în planul culturii. E vorba mai întâi de învățătorul Ioan
S. Pavelea, de preotul gazetar Iulian Chitta, care a scos aici în 1935 publicația Poporul, de țăranul Vasile Dâncu, ajuns poet, de fiul său Vasile Sebastian Dâncu, sociolog, profesor universitar și om politic, de împătimitul editor George Vasile Dâncu (n. 1973), poet și director al Editurii „Școala Ardeleană”, care a refixat în poezie rolul important al Mamei (Universul Mama) și s-a implicat în promovarea culturii Transilvaniei într-o manieră care îi e proprie. Și, în final, Ioan Pintea, preot și poet, „ucenicul lui Steinhardt”, e și el un om al locului, dedicat poeziei, muncii și respectului pentru carte. La Runcu Salvei s-a creat un adevărat cult al cărții, pe care toți cei amintiți îl poartă în sânge, ridicând valorile spiritului la un nivel greu de înțeles fără tradiția bine încetățenită a unui Rebreanu sau a unui Coșbuc.
Dincolo de aceste preocupări, firești din partea unui bibliotecar împătimit, Ioan Pintea rămâne cu o parte din sine ancorat în zona religioasă, curativă și morală a eticii creștine, preocupat să medieze cuvântul unor importanți teologi în sânul maselor, așa cum a făcut și cu părintele Stăniloae în cartea Bucuria întrebării (2002). Iubitor al interviului, el caută la părintele profesor Stăniloae răspunsuri la mai multe întrebări ale vieții, care, în discuția cu el, își dobândesc o nouă semnificație. Împărtășirea de care a avut parte a fost extrem de benefică pentru un ins care trăiește și se împlinește prin cuvânt. Apropierea de Dumnezeu trebuie să ne dea sentimentul că, prin această spovedanie, „noi și semenii noștri, prin îndemnul și ajutorul ce li-l dăm, / realizăm / învierea spre o fericire, nu spre o osândă veșnică”.
Ioan Pintea își împlinește destinul slujind cu devotament poezia, la care a ucenicit prin cenaclurile tinereții pe care le-a frecventat, pentru a se rosti mai apoi prin volume ca Frigul și frica (1992), Mormântul gol (1999), Grădina lui Ion (2000), Casa Teslarului (2009), 50. Poeme alese (2011), Melci aborigeni (2013), Față către față (2019), Cele mai frumoase poezii (2021), O sută și una de poezii (2022), volume îndeajuns de bogate în taine și mlădieri lirice pentru a permite definirea traiectoriei unui poet cu fizionomie proprie. Există o axă cardinală care traversează această poezie longitudinal, de la înălțimea cosmicității spre teluricul elementar al unei înfloriri submersibile, a bucuriei de a exista în Lume și a aspirației spre întregirea supremă. Ideea apare mai clar definită în volumul Mormântul gol (1999), ilustrând incapacitatea omului de a se înfățișa înaintea Ființei divine altfel decât ca formă de energie primară, lipsită de materialitatea deformantă a ascezei: „tot ce este stăpânește peste cele ce sunt / neputința este trupul desprins de sine / sufletul / îl ridică în duhul sârguitor. / datu-i-s-a / această petrecere în cele de deasupra / tărie fericire hrană aleasă”. Un teluric aspirând mereu la zborul spre înălțime, iată chipul sub care se înfățișează. Ioan Pintea este un poet serafic, plăsmuind imagini într-un voluptuos cadru rustic. Elementul primar este vegetalul transpus în formule irizate, de un veritabil metaforism. Întruparea este o formă cristică de așteptare, de transfigurare într-un imagism verbal captivant, traversat de întoarceri firești spre întrebările fundamentale ale existenței. Un tonus generos leagă cuvintele, învăluindu-le într-o aură ocrotitore. Limba, trupul, rostirea, leagă partea efemeră de pământ, prefăcând natura umană în natură salvatoare: „iarbă iarbă înaintea ta mă închin/ totdeauna ca un râu râu de lapte mai sublim/ decât toate care curg peste-o punte de-alumin / nard să creștem! Albastru să-l folosim”. Un panism organic prinde făptura lui în curgere heraclitiană a lucrurilor și o transformă în albastrul de Voroneț, simbol al veșniciei omenești și bisericești, însumând puritatea întrupată a aspirației spre celestitate. Elementul biblic transpare din atmosfera din care crește poemul, degajând un orfism născut din fumul de tămâie al chimvalelor sfințite: „o să te înlătur vierme de chivot / mai la dreapta ca din suflet / să ador strigând mai pot! // respirând într-o chimvală / pofta mea să fie luth / ochiul orbului să fie / locul limbii pentru mut… / oh! pe strigăt voi iubi / gura biciului vocalic / migrator voi cuceri / prințul galic!”. Ioan Pintea se reîntoarce la miticul timp al credinței primordiale, când cartea poruncilor poate fi roasă de un vierme al îndoielii, pe care treazul său ochi îl alungă, chiar dacă limba îi e tăiată, respectiv graiul îi e oprit. Ochiul ia locul cuvântului, mântuind înțelesul de temeritatea agresiunii din afară. Ioan Pintea e un poet al profunzimii, al înțelesurilor simbolice, care cutreieră ființa. Identificându-se cu melcul, cel care își lasă dâra efortului spre Tabor, ca o „gheață a lacrimei”, el acompaniază sfârșitul apocaliptic al urcușului spre salvarea eternă, ca o biruință a Binelui asupra Răului, așa cum o spune el nespus de frumos: „din călătoria ta cu noe / pe un ochi de arcă până-n seva / fructelor de cedru și aloe”. Transpar aici suferințele lui Isus, cel care s-a sacrificat pe Sine pentru Om, iar noul Ierusalim de cedru și aloe copleșește prin semnificațiile aluzive ambianța biblică. Speranța salvării vine de la simbolul triadic (cifra trei), iar invocarea acestuia schimbă datele problemei, cadrul naturistic devenind pavăză și mod de manifestare. Iată un vers frumos care pecetluiește talentul metaforic al poetului, creând calea spre aspirația divină: „o, vezi, dacă te pierzi în rămuriș / nu-i cale să mai ieși din nestricare / și-acuma parcă simt un fel de frică / și sânt un fel de albă tremurare”. Creator inspirat, poetul Pintea creează un univers paralel celui terestru, în care gândurile dobândesc hrana înțelepciunii, văzând prin văzduhul vătuit „ghiața lacrimei îngăduind”, ca să nu mai vorbim de simbolul păsării suflet, din codrul lui Ion, acele versuri populare de o mare fantezie imaginativă, care i-au dat lui Blaga ideea esențială din drama lui Avram Iancu, iar lui Ioan Pintea harul transformării ei într-o superbă depășire a ilimitatului.
Întâlnirea cu poezia scrisă de Ioan Pintea lasă cititorului bucuria de a se dezvălui într-un cosmoid populat de Sfinții Părinți și de reminiscențele biblice ale unei aspirații spre ascensiunea cerească, în care ființe hieratice dobândesc o independență materială stranie, cu o forță imaginativă de bun augur. Volumele începutului, acolo unde a mai păstrat rostirea rimată, mi se par chiar mai reușite decât cele târzii, unde efortul libertății de mișcare comprimă iluminarea internă, în care tensiunea dramatismului metafizic domină discursul verbal. Merită a fi citită pe îndelete întreaga antologie O sută și una de poezii din 2022, prefațată de Gh. Pârja, care intuiește în larghețea tonului semnele unui polifonism de aleasă inspirație. Ceea ce e de remarcat, în ciuda predilecției sale pentru numiri de scriitori și cetăți geografice misterioase, este resentimentul poetului pentru livresc, natura sa imaginativă răsărind nativă și plină de semnele unui lirism debordant, tăiat în marmura diafană a „deltei biblicelor sânte”. Puterea nouă a cuvântului cu care conviețuiește, așa cum o spune în poezia Cuvântul de început, pe care o redăm în întregime, lasă deschideri proaspete spre zodia unui expresionism rilkean sau claudelian asumat: „precum un prunc ce nu se poate naște / cuvântul ține-ntrânsul o povară / neînvățat pe limba lui rămâne / ioanul fără loc și fără țară // urechea cea mai surdă împlinește / silaba îndulcită în vocale / trece cuvântul îndrăznind pe gură / pașii peniței înspre colorare // nu moartea ci viața-l prelungește / din cerul meu cu dintele lăuz / sterp și-n nisip neînspăimântat cuvântul / împins în lume precum în auz // mi-e greu în văz nedezlegarea lui / mi-e frică iar să o dezleg ușor / cuvinte ce bolești în mine munții / atinși de glas pe tine naște-te-or”.
La asemenea versuri inspirate nu-mi vine să spun altceva decât ceea ce poeta Urcării muntelui a observat citind versurile lui Ioan Pintea vorbind despre unicitatea viziunii și a expresiei care a impresionat-o profund, încât a putut scrie doar acest adevăr: „Casa Teslarului, o carte unică în contextul poeziei actuale. Ea mi-a dat sentimentul rar că putem rezista în interiorul artei fiind noi înșine și făcând altceva decât se face de obicei pentru a atrage atenția”. Subscriem în întregime acestei aprecieri.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024