Un „netflixian (netflixist?) care se respectă”. Iată cum se autodeclară Nicolae Weisz, cel care semnează articolele din volumul Cronici cronice și acute: ecran Netflix (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2023). Sloganul său, împrumutat de pe micul ecran, e Te uiți și privești.
Însă privirea lui se dovedește altfel, e întoarsă mai degrabă înspre ecranul interior, către omul care vede filmul. Am putea spune că devine ea însăși un fel de spectacol, cu replici live, ticsite programatic de semne ale oralității („Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa, doar de dragul lui Gonzo… Știi, nu? Hunter Thompson, bre…” – p. 206, Castor și Pollux sau Secreția lacrimală; film-suport: Tous les matins du monde/Toate diminețile lumii, 1991) și acompaniate de paranteze mixând laolaltă vocea/vocile cronicarului cu cele ale personalului implicat în facerea filmului: „Dăm fuga (adicătelea Kate și profesorul ei, Randall Mindy, recte Leonaș di Caprio) la Președintele SUA, doamna Janie Orlean (sublima Meryl Streep), batem la ușă, nu-i acasă sau, mă rog, nu deschide, nu-i nimic, venim mâine” (p. 71-72, Cometa COVID-19; film-suport: Don’t Look Up/Nu privi în sus, 2021).
Intervențiile sunt ironice („spălau mai des rufe decât pe ei înșiși” – p. 83, Cum se cade din fandacsie în ipohondrie; film-suport: El Paramo/Pustietatea, 2021), confesive („Aici va trebui să-ți spun ce-am pățit, încercând să fiu cuviincios în descriere” – p. 209, Tous les matins du monde…; „Este filmul ușor misogin, sau o fi subsemnatul năpădit de suspiciuni nejustificate?” – p. 72, Don’t Look Up…), explicative („Călătorii inițiatice: noaptea spre latrină! Pe drum, o echipă de zgomote și alta de teatru de umbre asigură o atmosferă mult prea horribilă. Printr-o acumulare transparentă, la ea se adaugă și demonii personali. Cei din creier, sau care o mai fi fiind sediul lor nevăzut” – p. 84, El Paramo…; sau: „Marais începe să poarte perucă. Peruca epocii se vădește în film un simbol de supunere în fața cerințelor, a etichetei, un semn al faptului de a se fi ajuns” – p. 208, Tous les matins du monde…), demitizante („Să știi că în orice film cinstit, vântul e creația unui ventilator de platou” – p. 83, El Paramo…), evaluative [„Mai cred că priceperea echipei de realizatori (năimiți de Netflix) de a face filme e mult mai mare decât filmul însuși”; sau: „ritmul are o încetineală ardelenească, filmul e plin de lungimi inutile”; „unele replici (…) prea ne bagă degetele în ochi” – p. 75, Don’t Look Up…], retorice („Să mori tu?” – p. 81, Miturile inutile; film-suport: E stato la mano di Dio/Mâna lui Dumnezeu, 2021). Șăgalnice, năzdrăvane, nutritive…
Ele conțin linkuri către depozitul culturii autohtone [„Și-n pustietatea asta, o casă artizanală, prin care nu se încumeta să pătrundă decât vântul. Iar vântul nu stătea cu mâinile-n sân, bătea, șuiera, sâsâia, vâjâia, gemea, țiuia, într-un cuvânt (doar unul?!), prin vulturi vântul viu vuia” – p. 83, El Paramo…] și universale („Semne. Simboluri. Totul semnifică mai abitir ca în pădurea lui Baudelaire” – p. 84, idem). Trimiterile, etalate cu savoare, văduvite de autosuficiență, alunecă spre mitologie, antropologie, psihologie, artele plastice, politică. Și lista e muuult mai lungă.
Nu lipsesc elementele din biografia personală, inserate unde nici nu te aștepți. Scriind, de pildă, despre filmul Tous les matins du monde, cinefilul întrerupe la un moment dat prezentarea și relatează o amintire de prin anul 2005, când se afla în capitala Franței pentru vizionarea în cerc restrâns a unei producții israeliene înaintea lansării efective a acesteia. Nu face mare caz de întâmplarea cu pricina (se așezase în sală tocmai „de-a dreapta” actriței care juca rolul principal), dar nici nu o putea lăsa… nebăgată în seamă. Trecută cu vederea. Întâmplarea, desigur.
Nicolae Weisz ne îndeamnă să cercetăm din unghiuri inedite produsul cinematografic, să-l simțim inclusiv în felul în care îl percepe el însuși. „Dacă nu credeți, cercetați” (p. 74) – ne îmbie cronicarul. Vizionați filmul!
Nu o dată, ne bulversează habitudinile. Pare să ne ducă în cu totul altă direcție („mai la deal”, „mai la vale” – atrag atenția notațiile regizorale pentru spectacolul auctorial pe marginea filmului amintit). Ne se-duce, ca și cum noi înșine, cititorii-spectatori, ne-am fi dorit acest lucru, când, de fapt, ne mână el acolo unde ar fi cazul să ajungem. Alteori, apelează la prea multe divagații, trage de timp (cu bună știință), părăsește, pe nepusă masă, scena evocată în incipit, ca să realizăm în cele din urmă că prin întreaga desfășurare de forțe și de indicii – decepționante când ne încurcă așteptările, smulgându-ne din comoditate – nu-și propune altceva decât să demonstreze că pot fi valabile mai multe parcursuri înspre o țintă anume („Și încearcă să digeri trimiterile mele la textul lui Caragiale. Mi se pare că se impun” – p. 76, Don’t Look Up…). Ne obligă să gândim, ne stârnește și, mai ales, ne face să uităm abordările cuminți. Ne zgâlțâie ideile preconcepute. Or, smulgerea din lâncezeală (inclusiv a unor fapte de limbă demult dispărute din uz) obligă la creativitate, la căutarea de semnificații novatoare. Strategia o regăsim și când scapă înainte-ne, pur și simplu „din neatenție”, capturi cinematografice anume, apoi etalează cu prefăcută dezinvoltură sofisticate acrobații de întâmpinare a ceea ce ne împrejmuiește: propuse/imaginate chiar de el sau din perspectiva regizorului, a actorilor ș.a.m.d., până-i epuizează pe toți. Sau ne epuizează. Ori e epuizat el însuși. Asta nu înseamnă că va recunoaște vreodată. Ne va spune, eventual: „În rest, nu m-am mai gândit” (p. 86).
Când se află în formă de zile mari, adică atunci când devine el însuși Actorul (rolul principal, bien sûr), ne face hatârul de a asista la repetiții. Trădează mișcări, capcane, trucuri etc.: „Când actorul/actrița respiră din cutia toracică și-i vedem pieptul umflându-se și dezumflându-se într-o mișcare sus-jos (la actrițele cu decolteu poate fi chiar spectaculos) e semn de emoție (în situație de îndrăgostire iute, de sărut iminent, de cutremur amoros, de spaimă, de agitație); o să numim acest fel de respirațiune R.E. (respirație emoțiformă); când respirația e din abdomen, din diafragmă, sentimentul e de calm, de somn fără vise, de stăpânire de sine; vom numi acest gen de respirație R.C. (respirație calmiformă)” – p. 71, Don’t Look Up…. Dă o fugă în culise, ba se mai și sfădește cu alți actori ori cu scenograful însuși. Ne prindem atunci că ceva nu merge, că trebuie regândit, refăcut.
Se mai întâmplă ca, pătrunși de spiritul cronichetei, să uităm – nefiind cu toții înverșunați consumatori de film – cui aparține regia. Căci în versiunea Nicolae Weisz, ecranizarea-suport capătă accente imprevizibile. Ea devine altă poveste, altă plăsmuire. Cum existența însăși dacă e pusă pe scenă, dacă e convertită în spectacol. Abia atunci o vedem cu adevărat. „Viața începe să fie interesantă când e filmată” – găsim scris în Prefața semnată de Alexandru Jurcan (cu titlul: „Cui i-e frică de Nicolae Weisz?”).
Poate de aceea o parte dintre filmele expuse lasă impresia de ceva neisprăvit, ca și cum încă ar fi în lucrare, ispitindu-ne cu atât mai mult fantezia. Lămuriri în acest sens găsim încă din Exordiul care escortează volumul, aparținând autorului: orice obiect, indiferent de natura lui, odată intrat în posesia cuiva, capătă altă folosință, pătrunde în tiparul habitudinilor acelei persoane, e exploatat, rupt în bucăți și realcătuit după rânduiala noului stăpân. Vom înțelege, dintr-o atare perspectivă, că afirmații precum: „Am tot dreptul. Am dreptate” (p. 8) fac aluzie și la libertatea de exprimare. Exprimare de cuvinte sau de vorbe. Rostire cu rost sau flecăreală.
Ne întâmpină, pe măsură ce traversăm culegerea de cronichete, recomandări ale unor producții cinematografice („Un film de văzut și de gândit, în căutarea timpului pierdut” – p. 81, E stato la mano di Dio…).
Aflăm că există filme din care nu ne întoarcem cum am intrat. Căci evaziunea în artă nu ține doar de sistemul nostru de iluzii. E ceva ce ține îndeosebi de drumul fără-de-hodină al celui ce caută și se caută.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024