În mod normal și ca de la sine, poetul cântă inspirat de o muză, de un zeu. Dar fiind binecuvântat cu o viață amplă, în care a produs o operă vastă, temeinic articulată, el se poate consacra, mai spre finalul vieții sale, acțiunii de a-și rostui, de a-și artizana și o piesă rară, de eclatantă măiestrie. Acesta îmi pare a fi cazul lui Vasile Igna cu recenta sa carte de poeme: Roata (Limes, 2024). Totul este aici premeditat, cu o monotonie exclusivă, începând cu titlurile poemelor, a căror repetiție este indescifrabilă ca sens. În principal ele sunt Roata, cu derivativul Spița, și Respirație, iar sensul lor este cum nu se poate mai obscur și tocmai din acest motiv, al neclarității, ele conferă cărții un aer enigmatic, acut poetic. Există pretutindeni o ambiguitate voită, în principal decurgând din întâlnirea destul de brutală dintre realitățile pregnante ale unei lumi vii, simbolice în felul ei, precum Valea, Grădina, ale căror inițiale majuscule fac trimitere la un simbol niciodată descifrat până la capăt – aceasta, pe de o parte, iar pe de altă parte, este universul livresc, trimiterile erudite la trecute realități culturale, literare mai ales, cu inserții din vreo limbă străină, precum latina. Și totul fără crispare, ci ca într-o joacă, fără emfază, adesea cu ironie fină, conciliantă.
În cuprinderea textelor sunt deghizate, ascunse în carnalitatea poemelor câteva insule de o strălucire aparte. Identificarea lor este riscantă în măsura în care descifrarea unei arte ermetice, cum pare a fi și cazul poeziei acestui autor, duce la o anulare radicală. Nu doar prin ceea ce este spus într-un poem, ci el supraviețuiește în măsura în care baza lui stă tocmai în ceea ce poetul presupune, dar evită să ne spună, în ceea ce el tace, în enigma abia vag întrezărită și poate nici chiar atât, doar prin vreo fisură în câmpul ermetic închis al poemului. De fapt, avem de-a face în acest caz nu cu o culegere de piese lirice, ci mai degrabă cu un singur poem aglutinat din mai multe fragmente, al căror rol este mai degrabă acela de a întuneca orizontul noii creații a poetului din Cluj. Contribuția celor mai multe pagini este aceea de a produce un întuneric liric, pentru ca în mijlocul acestuia să strălucească orbitor cele câteva indecise lumini, imprecis limitate, de parcă apariția lor în context ar fi una aleatorie, o simplă întâmplare într-un univers incongruent.
Undeva, ca ascunsă printre versuri întunecate, e chiar o artă poetică proprie. Mă refer la locul din poem unde autorul dezvăluie faptul acesta decisiv: „Nu e nevoie ca poezia să fie peste tot / e-o groapă comună cea care primește / fața ei întoarsă pe dos / de ochiul închis al triunghiului / și cusută la loc ca bucata de os / din mâna lipsă a ciungului” (p. 31). Câtă irealitate închisă în cuvinte grele de atâta concretețe! Elemente din realitatea banală sunt reasamblate după o ordine inedită pentru a le conferi înțelesuri noi, niciodată enunțate până la capăt: „…Valea răsuflă / prin bojocii urșilor, prin căciulile / sparte ale ghindei, prin cupele jirului” (p.92). Iar de atâtea roți și spițe ale lor, câte alcătuiesc cam jumătate de poem, e cazul să le înțelegem curgerea și alergarea ce sunt esența lumii dezvăluite de poet: „totul stă în picioare și totul e o curgere / înșelătoare o rotație de vultur ochios / peste o țarină cu anotimpul pe dos un / lamento fără voce al unei roți ce se / învârte fără vânt într-o Vale unde / totu-i cuvânt spus literă de literă de-o / veșnicie…” (p. 95).
Operă artistică ermetică, adică poezie pură, pe de o parte, iar pe de altă parte, meditație lirică despre alcătuirea și mersul, despre rostogolirea lumii, este întreg poemul Roata. În subteranele lui stă ziditoare o memorie amplu europeană din Antichitate până azi, ignorând trecerile prin epoci istorice, ignorând deosebirile dintre păgânătate și creștinism, avându-l drept model formator pe marele poet universal Ezra Pound, identificat prin versurile despre un „miglior fabbro cu pălărie de / fetru trasă pe ochi și-o cușcă / cu gratii de verbe la timpul trecut” (p. 105). Iar expresia subliniată este una ce vine din Evul Mediu timpuriu, tocmai de la Dante și contextul său, și a fost tragic jucată de cei mai de seamă moderni.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024