Acum vreo 67 de ani, când am început să citesc momente şi schiţe (adunam, încet, cărţi din Biblioteca pentru toţi în biblioteca mea personală, Caragiale şi Hauff au deschis împreună raftul), fiind eu, deja, o persoană cu respect pentru disciplină şi bună rânduială, Caragiale nu mi-a plăcut din cale afară. Nici D-l Goe, nici Vizita nu mi s-au părut comice defel. Oarecum paradoxal, abia când am văzut jucate primele piese la Casa de Cultură din târg (eram duşi „cu şcoala”, săptămânal, la film, teatru, operă şi operetă, câte un concert în turneu – veneau mai ales Teatrul de Stat din Braşov şi cel din Sibiu), i-am descoperit limba, dincolo de conţinut. Firesc la vârsta aceea, imaginea o simţeam mai accesibilă, mai bogată decât litera. Cuvintele răsunau, aveau chip, culoare, volum. Revenirea la text a fost, pe urmă, definitivă şi masivă (secondată, când şi când, de teatrul radiofonic transmis prin difuzoare de Staţia de radioficare din Agnita). Caragiale, un ochi pe faţă, două pe dos îmi intitulam răspunsul la o anchetă din România literară – lectura mea din Caragiale e una în mişcare statornică, o bogată aventură pe loc. Îl citesc şi recitesc încântată să regăsesc ochiurile pe faţă ale textului neschimbate, dar şi gata să accepte, oricând, neaşteptate ochiuri pe dos.
Cuvintele lui Caragiale au o largă valabilitate nu din cauza „sufletului nostru volubil” (G. Călinescu) şi nici, neapărat şi exclusiv, a încremenirii româneşti într-un tipar anacronic. Capacitatea scriitorului de a vedea caracterial, adică apăsat caricatural, reţine exact ceea ce este tipic uman şi repetabil. Decorul de epocă e simplu decor. Carnavalul lumii reproduce nu o epocă, ci gesturi, ticuri, relaţii omeneşti neschimbate de secole. Extrem omenească şi inevitabilă, masca poate fi şi disimulatoare. Ea nu acoperă fără rest un tip, o figură, e infinit interpretabilă. Nu întâmplător s-a vorbit despre prefăcuta prostie a Efimiţei ori despre naivitatea interesată şi vicleană a lui Trahanache.
Replicile intrate în discursul nostru cotidian sunt a-temporale şi intraductibile. Fiind noi dintre cei care citesc – vorba lui Radu Cosaşu – Baltagul în original, avem în ele, de-a gata, lapidar şi în exclusivitate, haina expresivă a iritabilităţii noastre („Toţi suntem iritabili; expresivi sunt numai unii” – Caragiale): Ca mata, bobocule, mai rar cineva; bravos, naţiune, halal să-ţi fie; moft; c-eşt’ copil?; eu cu cine votez?; Pac, la Războiul!; a se slăbi; să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; după lupte seculare care au durat treizeci de ani; am n’am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix…; trădare să fie, dar s’o ştim şi noi!; onoarea mea, săru’ mâna, nereperată; avem cestiuni arzătoare…; aveţi puţintică răbdare!; numai noi să n-avem faliţii noştri?…; care mă-nţelegi, dacă te pretinzi… Însă, utilizate – abuziv – ca marcă şi scuză a comportamentului social românesc, cuvintele lui sunt golite nu de sens, ci de efect. Rostirea lor în afara contextului estetic se preface că ştie şi admiră o expresivitate la care, de fapt, nu are acces. Citarea sa funcţionează ca tranchilizant, nu ca energizant. Limba lui Caragiale continuă să depăşească puterile şi voinţa noastră de a-l citi atent. De a ieşi din circularitatea ameţitoare a răului diurn, din „forfota” volubilităţii goale.
Zice Caragiale în Politică şi cultură: „La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nicio nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, prin urmare, în nicio împrejurare, unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binele, nimic durabil”. Dar, „sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei”. Nu cred că mai e nevoie de „traducere”. Şi e destul de limpede şi de ce visa Caragiale să se mute în Ardeal (în 1903, Caragiale îi făcea o vizită, în redacția Răvașului, lui Elie Dăianu, pentru a discuta despre posibila sa mutare la Cluj).
„Desantiştii” din ʼ83 ştiau să perceapă „zgomotul liniştei” (titlul unei conferinţe a lui G. Călinescu despre elefantiasisul epic – „tumefiere a cotidianului căreia îi corespunde în ordinea subiectivă setea de a percepe”) şi-şi executau partitura „la uşa domnului Caragiale”, recunoscând multele carate ale ludicului şi uriaşul caraghioslâc al gravităţii copleşite de propria însemnătate. Nu-mi vine în minte niciun scriitor care să fi trecut dincolo de pragul „uşii lui Caragiale”; el nu are urmaşi, iar imitatorii săi pierd pe drum geniul limbii. „Caragialianul” Eugen Ionescu este el însuşi singular şi inimitabil. Forţa lor catalizatoare însă e, desigur, imensă.
Constat şi că o lectură „politică”, adică dependentă de o teză ori prejudecată, îl pândeşte la fiecare cotitură a timpului istoric. De la Horia Petra-Petrescu, autorul primei teze de doctorat despre Caragiale (susţinută în prezenţa lui, în 1911), care credea că societatea românească se va schimba curând şi radical, tarele fiindu-i trecătoare, simple boli ale copilăriei, iar Caragiale nu se va schimba, fiind iremediabil datat, şi, prin urmare, opera sa nu va dura: „Comediile vor păli cu timpul. Aluziile nu mai sunt înţelese corect, pentru că situaţia se schimbă”, până la Ioana Pârvulescu şi la demonstraţia ei fermecător de abuzivă cum că „formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul […] Îndărătul fiecărei întâmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pândeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale” – lecturile sunt marcate de situarea extra-estetică. Cel dintâi nu poate lua distanţă căci, contemporan fiindu-i, scrisul lui Caragiale i se pare fotografic, simplă oglindire a trecătorului; cea de-a doua îşi simte pusă în pericol lumea de secol 19 plină de arome, horbote şi bună-cuviinţă pe care a reconstituit-o în laborator şi o locuieşte cu delicii molipsitoare. Sunt lăsate afară din discuţie drama, nuvelele şi povestirile, diagnosticul punându-se după o anamneză incompletă, dar se uită şi „cheia” de autorul însuşi oferită, pomenită deja mai sus: „Toţi suntem iritabili, expresivi sunt numai unii”. Societatea, lumea, presa ţin de concretul iritabil şi nesemnificativ (căci doar ceea ce e spus memorabil capătă sens şi existenţă), pe care doar unii îl pot prinde şi eterniza în expresie. O spune, în treacăt, şi Ioana Pârvulescu: deşi presa vremii conţinea toate datele, secolul 19 nu a dat decât un singur Caragiale. Petra-Petrescu remarca şi el „o dibăcie stilistică unică în literatura română. Ca stilist, este unul dintre cei mai buni”.
Limba e a lui Caragiale (după ce a fost a noastră şi a redevenit a noastră, trecând prin Caragiale), nu şi lumea, căci lumea lui e Lumea. Pe de altă parte, Caragiale circulă şi e utilizat ca marcă şi scuză a comportamentului social românesc mai ales graţie unei receptări rapide, fugare şi mimetice preluând nedigerat etichete comode. Caragialismul nostru nu e incurabil, el nu există. Iată ce îi scrie Caragiale lui Vlahuță: „Frate Vlahuţă, De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi, nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr-un loc de cei dintr-altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. […] Niciun neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!” (I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, Editura Humanitas, 1994).
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 9 (256), septembrie 2024