Momentul nașterii mitului vampirului este greu de stabilit cronologic. Despre vampiri se pare că s-a vorbit mereu, încă de pe vremea asiro-babilonienilor și a grecilor, semn clar că este vorba despre ceva ce provine din temerile ancestrale ale umanității.
Vampirul, Nosferatu și Dracula sunt termenii pe care îi cunoaștem dintotdeauna pentru a indica același fenomen: vampirismul. Așa cum am precizat deja, substantivul vampir este un derivat de secol XVIII din cuvântul maghiar vampir (dar și în Bulgaria se spune vapir, iar în Rusia upir), care trebuie corelat cu termenii lituanieni wempti („a bea”) și wampiti („a murmura”). Toate acestea ne fac să înțelegem caracteristica fundamentală a vampirului, și anume faptul de a bea sânge, chiar dacă sunt și persoane care leagă conceptul de vampir de termenul turcesc uber, care înseamnă vrăjitor, șaman. În România, tărâmul vampirilor prin excelență, cuvântul folosit este strigoi (de la verbul „a striga”, adică „a țipa”) și indică în general orice fel de vrăjitor care continuă să acționeze și după ce a murit. Se pare că Nosferatu provine din românescul nosferat, pruncul născut mort al unui cuplu nelegitim, în care atât bărbatul, cât și femeia, erau copii nelegitimi. Nosferatu se transformă în animal și are puterea de a-i lăsa impotenți, sterili, pe cei vizați. El poate fi numit de unii inclusiv „necurat” și este identificat cu orice fel de spirit rău și persecutor. Cu privire la derivarea termenului Dracula există multe păreri, deși cea mai acceptată este cea a poreclei lui Vlad al II-lea, tatăl lui Vlad Țepeș. Vlad al II-lea era chemat într-adevăr Dracul, diavolul, întrucât „drac” în română înseamnă „diavol”, particula „l” reprezentând articolul hotărât. Alții consideră că Dracul derivă din Dragon, dragonul fiind de fapt simbolul avut de Vlad al II-lea ca stemă a casei lui, dar „dragon” sau „diavol” sunt același lucru. Dacă Vlad al II-lea este Dracul, atunci Vlad Țepeș este Dracula, „a” final marcând descendența.
Dincolo de etimologia cuvântului, mitul vampirului este cel care ne interesează și cu care avem mereu de-a face, dat fiind că oricum s-ar numi, teroarea în legătură cu un strigoi care suge sânge a existat dintotdeauna. La baza mitului vampirului este frica, fie însăși frica de moarte, de erotism, de necunoscut, frică legată oricum de sânge și de morții care se întorc din viața de apoi. Vampirul este o creatură niciodată moartă, care iese din mormânt în căutarea unui tribut de sânge, de care are nevoie pentru a nu muri definitiv, pentru a continua să existe. Vampirul reprezintă teama ancestrală față de morți și, de asemenea, față de viața de apoi. Vampirul este ființa care se mișcă noaptea, în căutarea energiei vitale, iar de aici derivă o altă teamă ancestrală, aceea a întunericului. Noaptea se poate întâmpla orice, până și un vampir poate acționa sub lumina slabă a lunii, întunericul este o frică pe care o purtăm cu noi din copilărie și pe care cu dificultate o înlăturăm complet. Vampirul sălășluiește de obicei într-un loc izolat, care poate fi un castel sau un teren pustiu, o pădure, un morman de ruine, un sat izolat, un spațiu solitar, pe care trebuie să-l ocolești și să nu-l traversezi mai ales noaptea. În imaginația colectivă, vampirul trăiește într-un castel în care bântuie după apus. În pivniță se află ascuns sicriul, unde el se odihnește în timpul zilei, fiindcă nu suportă vederea soarelui.
Vampirul are puteri de șaman, se transformă în liliac și în orice alt animal, deschide și închide uși ca prin farmec, trece prin pereți. Oglinda nu-i reflectă imaginea, din această pricină în castelul unui vampir nu există oglinzi sau, dacă ele există, sunt acoperite, obturate.
Mitul vampirului merge mână în mână cu mitul morților care se întorc și continuă să aibă instinctul foamei (în cazul nostru de sânge) și apetit sexual. Mortul care se întoarce poartă nenorociri, iar suferința sa este aproape întotdeauna pedeapsa pentru o viață rea. Această credință într-o ființă malefică, ce continuă și după moarte să chinuie comunitatea, a existat dintotdeauna, chiar și în cele mai vechi culturi. Să ne gândim că grecii antici credeau că cadavrele celor răi nu se descompuneau, ci continuau să rătăcească printre cei vii. În mitologia română, Vlad Țepeș a dat naștere mitului vampirului prin cruzimea manifestată în timpul vieții. Frica de vampir și teama de fantasme există încă din zorii omenirii, numai că, în cazul vampirului, este vorba despre un „strigoi” care se întoarce să chinuie. Fantasma este ceva eteric, o prezență impalpabilă, o fantomă periculoasă, care scapă oricărui contact fizic. Vampirul în schimb este o amenințare tangibilă, care atacă în timpul nopții, se transformă într-o fiară necurată și se hrănește cu sânge. Superstiția vampirului este un produs al popoarelor nordice și balcanice, însă ea vine de departe, din mitologia greacă, care vorbește despre întoarcerea printre cei vii a Persefonei și despre coborârea în infern a lui Euridice. Pentru romani puteau deveni vampiri oamenii care se remarcau prin răutate în timpul vieții. După moarte, ei rătăceau sub formă de fantasme în jurul mormintelor lor. Potrivit lui Suetoniu, fantoma lui Caligula a continuat să-i deranjeze pe paznicii grădinilor Lamia și a apărut mult timp în casa în care a fost suprimat. Apuleius susține că sufletul uman este un demon și că oamenii devin Lari dacă au făcut bine, fantome sau fantasme dacă au făcut rău și Mani, când calificarea lor este incertă. Nu uităm nici superstiția latină (Odiseea și Satirele lui Horațiu) conform căreia morții pot comunica cu cei vii doar bând sânge. Credința în Lemurii merge, de asemenea, mână în mână cu mitul vampirului. Ovidius ne descrie ceremonia Lemuriilor, care se petrecea la miezul nopții. Oficiantul se spăla întâi pe mâini și apoi arunca în spate, fără să se întoarcă, semințe de bob negru, pe care le introdusese înainte în gură, ca să nu vadă spiritul malign care le-ar fi cules. Actul aruncării bobului negru reprezenta un soi de răscumpărare a păcatelor și servea la alungarea fantasmei ce se aciuase în casă, absorbind sănătatea și puterea locatarilor. Mai înfricoșătoare decât Lemuriile erau Larvele (Larvae), fantomele celor care muriseră în mod violent sau ale celor care fuseseră criminali. Larvele acționau fără să țină cont de legăturile de familie și generau teribile maladii mintale. Chiar și vrăjitoarele latinilor prezentau in nuce elemente de vampirism, în special capacitatea de a suge sânge.
Mitul vampirului se întărește odată cu creștinismul, mai ales în Evul Mediu, care face din vampir un dușman ce trebuie combătut. Creștinismul este terenul ideal pentru construcția adevăratului mit al vampirului, înțeles precum superstiția unui corp nemuritor însetat de sânge, împotriva dogmei nemuririi sufletului. Temerile medievale clasice aveau legătură cu Diavolul și cu Moartea, reprezentată printr-un schelet acoperit cu o pelerină neagră și cu o coasă în mână. Alături de aceste temeri, se afirmă treptat și cea a vampirului, un strigoi malefic care se întoarce din mormânt pentru a turmenta somnul celor vii. Totul ia naștere din epidemiile acelui timp și din incapacitatea omului medieval de a înțelege sub aspect medical anumite fenomene, precum epilepsia. Superstiția vam-pirismului pleacă de la cazurile în care epilepticii au fost înmormântați în stare de moarte aparentă. În Evul Mediu se înregistra un deficit de morminte, de aceea deschiderea mormintelor vechi pentru reutilizare se practica frecvent. Superstiția vampirismului a înflorit atunci când s-a văzut că defuncții asumaseră poziții ciudate. Nimănui nu i-a trecut prin minte că era vorba despre îngropați de vii, care avuseseră un sfârșit oribil, după nenumărate convulsii, singura cauză imaginată fiind vampirismul.
Teroarea vampirilor se răspândește, prin contrast, în toată Europa, în timpul Iluminismului, în secolul rațiunii, care dezlănțuie o vânătoare de vampiri fără precedent, îndreptată împotriva cadavrelor. Tot ce știm despre vampiri datează de la 1700. Vampirul este un cadavru care reînvie și se hrănește cu sânge uman, el poate fi distrus numai printr-un țăruș de lemn înfipt în piept, cu atât mai bine dacă îi este desprins și capul, iar corpul îi este ars ca să se piardă astfel orice reziduu de vampirism. Vampirul este îndepărtat prin usturoi, printr-un crucifix, prin apă sfințită și alte obiecte religioase. În această perioadă au avut loc multe exhumări, urmate de distrugerea cadavrelor, iar practica înfigerii țărușilor de lemn în pieptul decedaților suspecți era frecventă. Biserica s-a chinuit să nege existența vampirilor (doar sufletul este nemuritor), dar superstiția s-a răspândit în ciuda legilor și în ciuda intervențiilor autoritare, precum cea a Papei Benedict
al XIV-lea. Este suficient să citim lucrarea abatelui fran-cez Augustin Calmet, care adună toate temerile secolului cu privire la fantome și vampiri. Aceste frici vor fi renegate de Voltaire, temut dușman rațional al vampirismului, o credință suprarealistă ce nu ar fi putut fi acceptată de
unul dintre cei mai luminați autori ai Enciclopediei. În Evul Mediu, unele maladii necunoscute, precum can-cerul, anemia și tuberculoza, au contribuit la întărirea credinței vampirice. Boala în baza căreia veneau iden-tificați cu deosebire vampirii este porfiria, o maladie ereditară (contaminează stirpea), care deformează fața, dinții, unghiile și face ca bolnavul să fie sensibil la lumină și să se miște bine doar noaptea.
Toată această mitologie a vampirismului este resuscitată și consacrată de literatură. Il Vampiro de John William Polidori (1819), Un mistero della campagna romana de Anne Crawford (1885), Carmilla de Joseph Sheridan Le Fanu (1872), Dracula de Bram Stoker (1897) sunt primele exemple fundamentale, care rămân prototipuri ce ne inspiră când vorbim despre vampiri. Cinematograful are rolul său în
secolul XX, cu Nosferatu de Murnau, rod al expresio-nismului german, care are ca protagonist vampirul prin excelență, interpretat de Bela Lugosi. În 1958 apare Dracula, de Christopher Lee, urmat în anii ‘70 de Nosferatu de Herzog. Dar operele cinematografice și literare pe tema vampirilor sunt nenumărate, chiar și în epoca contemporană. Este suficient să ne gândim la romanul Interviu cu un vampir de Ann Rice, devenit film în 1994, regizat de Neil Jordan, sau la superba adaptare din 1992 a lui Dracula lui Bram Stoker, realizată de Francis Ford Coppola. Vampirul este prezent în benzile desenate horror americane, publicate de Marvel (clasicul Mormântul lui Dracula), dar și în benzile italiene Dylan Dog și Dampyr. Poate că nevoia unei noi terori vampirice este rezultatul realității care ne înconjoară, poate că ne vedem la mila vampirilor adevărați, încât trebuie să ne refugiem în liniștitoarea lume a vampirilor din cinematografie, din literatură sau benzi desenate. O lume guvernată de vampirice multinaționale care sug sângele săracilor nu conferă într-adevăr siguranță.
Gordiano LUPI
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024