Ce este jocul de-a vacanţa? Ce uită personajele în această expediţie sau în această viaţă? De ce uită personajele unele situaţii din viaţă, de ce trec de la o etapă la alta sau de la o existenţă la alta?
Bogoiu este personajul care, în acţiunea acestei piese, uită cel mai mult de realitate, evadează în vis pe un imens vapor, căutând lucruri noi, inefabile, verifică pulsul realităţii, al mării, nu se dă înapoi niciodată, mereu în căutare de noi teritorii, încă neexplorate. Aşadar, el este văzut îmbrăcat într-un halat alb, are chef să stea în camera pensiunii, relaxat, asta reieşind din faptul că i se văd şi picioarele păroase, deci este perceput în largul său.
Vârsta lui este în jur de cinciizeci de ani, e puţin obez, puţin chel, ceea ce denotă faptul că şi-a trăit propria viaţă, a avut o anumită experienţă, unică, de viaţă. El, la fel ca şi ceilalţi, este implicat în acelaşi joc de-a vacanţa, de-a uitarea, de-a fericirea, şi anumeː ascultă muzică la radio, însă acesta nu pornește la timp, parcă totul stă pe loc, timpul fiind încremenit, fiind complet detaşat de cotidian, eroii conectându-se între ei. Aici, în această pensiune, nu vine nimeni, nu este niciun semn de viaţă, probabil pentru că totul este intact în silentium sacrum. Totul pare suspendat, nu ajung veştile la ei, nici scrisorile, nu funcționează telefonul, nu vine nicio gazetă. Nu se ştie nimic despre nimic la pensiune, totul fiind într-o izolare, într-o singurătate perpetuă. Cei veniţi aici sunt de la Bucureşti, din oraş, într-o pensiune unde este cu adevărat linişte, pace şi armonie. Ceea ce spun personajele este inedit, aşa cum Iona din piesa cu acelaşi nume spune mereu că este un om nespus de singur, într-o singurătate totală: „Nici ţipenie de om… pare c-am fi undeva la capătul pământului”. Acest loc sacru poate fi comparat cu insula lui Robison Crusoe, un loc unic, virgin, intact, unde protagoniştii găsesc linişte sufletească, au un an de lene, de relaxare, de bucurii cu alţi oameni decât cei de la serviciu, stau şi se relaxează cum pot mai bine, încearcă să cunoască spaţiul în care se află și pe ei înşişi: „naufragiaţi, pierduţi”.
În altă ordine de idei, Bogoiu consemnează pe o tablă locurile pe unde călătoresc, totul fiind imaginativ, de aceea, el scrie pe o tablă latitudinea, longitudinea, ora de plecare, pe unde anume călătoresc. Ei se găsesc în Oceanul Pacific, apoi la Singapore, 126 grade longitudine, 0,10 grade latitudine nordică: „Am ancorat de cinci zile şi aștept; nu ştiu când o să ridic ancora, miroase a ciclon”. Aici este linişte în interior, ca şi în exterior. Personajul Bogoiu doar stă şi contemplă cerul, observă în luna august că totul este foarte primejdios. El navighează mereu pe mare, nu se opreşte niciodată, deoarece această căutare este de nestăvilit, nu se poate opri din şirul acesta al ineditei şi perpetuei dorinţe de a cunoaşte necunoscutul.
Tabla aceasta este pentru personajul Bogoiu un fel de jurnal de bord, unde notează în fiecare zi, în fiecare dimineaţă temperatura, vânturile, presiunea atmosferică, totul este inedit pentru el, dar şi pentru cei de la pensiune. Plimbându-se prin pensiune, el caută lucruri noi, urmărește mereu nordul, având busola în buzunar, pentru a se orienta în timp şi în spatiu. Călătoria cu vaporul este una imaginară, simte că trăieste la înălţime, nu numai supravieţuieşte într-un univers limitat şi cotidian.
Este o discrepanţă între realitate şi ficţiune, mai ales datorită faptului că Bogoiu scrie pe tablă despre toate: presiune atmosferică, locaţia, temperatura, fiind extrem de liber, de independent. Aici, pe vapor, în mijlocul mării, el este în largul său, în mijlocul unei pensiuni, într-o pustietate de nedescris. Totuşi, în realitate, el lucrează la minister, acolo unde se transpune pe sine într-un alt univers, cel al monotoniei, al plictiselii, al rutinei, al lumii lui Sisif, unde toţi strigă, unde are foarte mult de lucru. În antiteză, Bogoiu este taciturn, duce dosarele, se supune. Este inedit faptul că, în acest univers haotic, Bogoiu stă şi contemplă totul, se supune rutinei, însă, după ce primeşte rapid toate informaţiile meterologice tocmai de la prietenul lui de la minister, îşi poate începe călătoria pe mare, într-un spaţiu unic. Astfel, el are posibilitatea de a evada în insulele Azore, apoi ajunge pe Marea Mediterană, în Atlanta, trecând, în cele din urmă, prin Pacific. Singurul loc unde nu poate descifra coordonatele este Oceanul Îngheţat. Acest spaţiu îndepărtat, încă de nedescoperit, nu se poate percepe în mod concret, ci doar imaginativ, fiind mai uşor de înţeles.
De fapt, Bogoiu simulează realitatea, nu reuşeşte să o descopere în mod concret, îşi construieşte la nivelul minţii şi al sufletului o nouă realitate, exact precum este călătoria pe mare, cam primejdioasă. Ce îl determină pe Bogoiu să călătorescă pe mare, într-un mod imaginar, în mijlocul unei pensiuni, într-o pustietate de nedescris este dorinţa însufleţită de cunoaştere, de a se bucura de viaţă, de a fi el însuşi într-un nou loc, altul decât mediocritatea lumii înconjurătoare. În această călătorie, el însuşi poate fi singur cu sine, se poate reconstitui la nivel de vis, de imaginaţie.
Înainte de a porni pe mare, Bogoiu îşi ia informaţiile din realitate, merge la minister, la prânz, la prietenul lui cel mai bun de la Institutul Meteorologic, unde se află casa galbenă, cu un etaj, din Calea Dorobanţi, nr 1. Aşadar, el trece din planul real în cel imaginar, al visării, foarte uşor, prin capacitatea de a se transpune într-un alt univers. Interesant este faptul că prietenul lui cel mai bun este astronom, lucrează la arhivă şi îi dă toate informaţiile necesare pentru a şti despre vreme. Aceasta din urmă este importantă pentru un capitan pe vapor precum Bogoiu, deşi, în viaţa reală, el lucrează la minister ca un simplu funcţionar.
Este important să ştie cum bate vântul, cum vin norii, cum se mişcă stelele, cum plouă pe Mediterană, când vine ciclonul în Pacific, când vine pe Atlantic ploaia, când se înseninează pe Oceanul Indian: „Rar se întâmplă să mă prindă pe mine furtuna în larg”. Furtuna din exterior poate fi oprită prin felul în care este percepută realitatea, prin atitudinea pe care o are faţă de circumstanţe, prin felul în care gândește în acea situaţie. Protagonistul insistă să evadeze, acesta devenind un modus vivendi. Vrea să se salveze dintr-un univers constrângător asemenea unei burţi de peşte, dintr-o realitate plictisitoare, mediocră prin faptul că el conduce acest vapor pe mare. Este un nou proces, un loc al căutării de noi idei, de păreri, de informaţii despre lume, despre viaţă şi despre existenţă. Este un infinit al ideilor, un carusel al cunoştinţelor abordate, însuşite ca funcţionar de-a lungul vremii. Acesta este deci modul de a evada din realitate, de a se salva din anonimat, dintr-un spaţiu limitat, închis, care se cheamă existenţă. Singurul mod este acela de a visa, de a se salva prin călătoria pe mare.
Altul este mersul la pescuit, loc de linişte, de relaxare, unde timpul este suspendat pe deplin, unic, de neconceput. Astfel, este evident momentul în care Jeff merge la tenis împreună cu maiorul şi cu Bogoiu, din nou acesta din urmă luând o înfăţişare de navigator: „Cine să fie oare străinul ăsta, cu gâtul ars de soare, cu obrajii bătuţi de vânt? De unde vine? Unde se duce? Pe ce mări a călătorit? Ce oceane a străbătut? Şi spre ce zări nevăzute priveşte, atunci când trece pe terasa pensiunii Weber, cum ar trece pe coperta unui vapor”.
În acest spaţiu unic al pensiunii, pe vapor, Bogoiu o întreabă pe Corina în ce zi se află, pentru că acolo totul este contorizat în minute, ore, zile, însă pe mare timpul este suspendat, blocat într-o bulă. Bogoiu se supără pentru că el nu mai poate trăi aşa, unde nu mai este nicio secundă în plus sau în minus: „Cu ziua asta care nu ştii de unde începe şi unde se termină… parcă-i o singură zi, una singură, lungă, lungă, lungă”.
Ceea ce este interesant este faptul că Bogoiu vrea să se bucure de ziua de azi, dar şi de cea de mâine, să o prindă „din zbor”, vrea să o cunoască cu adevărat, de aceea își pune întrebări: „Cum te cheamă? Te cheamă luni? Te cheamă marţi? Spune?!”. Este un joc de autocunoaştere, de evadare din propriul sine, de autosugestionare a propriei exisţente, este o nouă iniţiere în viaţă şi în moarte.
Bogoiu trăieşte aşadar într-un univers nou, al existenţei, caută un nou orizont de cunoaştere, de interpretare a realităţii, un vapor pe mare împreună cu ceilalţi pasageri din pensiune, deci spre necunoscut. Ei văd un nou spaţiu, brazi, valuri, semn că ei trăiesc cu adevărat. Vaporul poate fi liantul dintre trecut înspre prezent, înspre viitor, un tărâm lăsat în spate, uitat, indefinit: „Suntem pe un vapor şi dumneata eşti căpitanul nostru”. Călătoria lor este imaginară, marea infinită de situaţii, de probleme, circumstanţe pe care le poţi schimba doar prin puterea cuvântului şi a imaginaţiei: „Suntem pe un vapor, nu ştiu pe ce mare, spune dumneata”. Totul este în larg, nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, totul este într-o continuă mişcare, chiar dacă în jur este linişte.
Visul lor devine realitate, pentru că ei călătoresc tot timpul, având douăzeci de noduri pe oră: „Ar trebui să trecem pe la cabina de comandă, să verificăm indicatoarele”. Bogoiu este pus în situaţia să meargă cu viteză redusă, de douăzeci de noduri, pentru că totul trebuie să decurgă lent. În viaţa pe care o au acum, la vârsta lor, personajele călătoresc stând şi asteptând un nou început, contemplând infinitul mării, al existenţei. Deci ele sunt pregătite pentru un nou destin uman.
Jocul de a evada din realitate continuă şi în momentul în care apar doi clandestini, domnul şi doamna, cărora Bogoiu le cere biletele pentru a călători cu vaporul. Jocul acesta de-a viaţa este inedit, alături de modalitatea în care Bogoiu încearcă să o închidă în cameră pe domnișoara Weber, pe care o strigă cu maximă autoritate. Acest joc scenic simulează realitatea, totul începe aşadar cu transmutarea din nou într-un alt plan imaginar. Domnul Clandestine îl încurcă pe maior cu domnișoara Weber, pe care o strigă din nou. Ea reprezintă în presentia-absentia autoritatea în pensiune, locul unde totul este sub un alt timp, într-o nouă existenţă, un nou destin. Este unic prin faptul că viaţa este mai frumoasă în acest loc, la pensiune, într-un spaţiu unde domneşte principiul disimulării realităţii, adică te preface în altceva sau în altcineva în funcţie de o anumită situaţie sau de un spaţiu. Cei prezenţi sunt aşadar un pic picaţi de pe lună, evadează fie în călătorii pe mare, în lectura unei cărţi, în jocul de tenis, fie în mersul la pescuit sau chiar într-o altă conversaţie despre viaţă, existenţă, toți fiind veniţi de la Bucureşti: „Ba da, nu cu totul nebuni, puțin; mai mult într-o ureche decât nebuni de-a binelea; iertaţi-ne că nu v-am spus-o de la început. Fiecare persoană de la pensiune are scrânteala lui și s-a potrivit să ne înţelegem destul de bine”.
Bogoiu este personajul care îşi continuă în permanenţă jocul de a scrie pe tablă, semn că este un automatism, un nou început, o evadare din monotonie, din plictiseală, din realitate, uitând de ceea ce a trăit la minister, un joc de-a uitarea, de a găsi fericirea într-un nou plan, cel al comandantului pe vapor. El repetă mereu în vis ceea ce a rostit domnul clandestin: „Joi, 12 august, joi, 12 august, presimţeam eu, domnule!”. El scrie mereu pe tablă, acum lipseşte tabla şi scrie cu degetul pe jos, pe perete şi în aer. Deci el continuă să scrie mereu pentru că acest lucru îl ţine în viaţă, nu mai are nicio scăpare decât să scrie pentru a se salva pe sine.
Dorinţa celor de la pensiune este de a pleca cât mai repede înspre Bucureşti, însă cel care vrea să rămână acolo este tot Bogoiu. Aici timpul se contrage sau chiar stă pe loc: „O să pleci, toţi plecăm; azi unul, mâine altul… cum trece vremea, domnule!”. Bogoiu le cere celor prezenţi să oprească motoarele, să desfacă pânzele, apoi rosteşte cu autoritate: „Să n-auzi niciun val, niciunul”. Pe vaporul lui Bogoiu se întâmplă tot felul de evenimente neobişnuite, întâmplări căutate, chiar lucruri serioase, ciudate: „O întâmplare de vacanţă… o mică întâmplare de vacanţă… aşa cum se face toamna… fără să prinzi de veste, fără să ştii când… credeam că este un joc uşor de vară… bag de seamă că este mai mult, că ameninţă să afle mai mult decât un joc… dumneata, domnule Bogoiu, care eşti un bătrân căpitan de vapor”.
Deci evadarea din realitate prin simularea jocului este evidentă, în toate situaţiile, este un nou mod de existenţă, un nou mod de a trăi realitatea, la un alt nivel, evident superior, o nouă perspectivă de a o percepe, evident într-un mod subiectiv.
Daniela CĂPRAR
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024