S-a consacrat idea că, după Marea Unire, poezia lui Lucian Blaga a fost darul Transilvaniei adus culturii naționale. Ceea ce e adevărat. Modernitatea expresionismului pe care îl propunea poe-tul de la Lancrăm era garanţia integrităţii acesteia într-un mare proces de desăvârşire spirituală. Numai că Poemele luminii (1919) era vârful unui iceberg ieșit la suprafață dintr-o mare tălăzuire de valuri ce nu depășeau, în general, o altitudine medie. Poezia anilor ʼ20 din Ardeal continua, într-un fel, cultul și cultura diletanților care odinioară au făcut să vibreze prin glasul lor inimile românilor dintr-un imperiu opresiv. O galerie întreagă de tineri poeți, răsăriți după furtună, erau semnatarii unor producții lirice minore, în raport cu ceea ce se scria la ora aceea în România. Șt. O. Iosif (Versuri, 1897), ale cărui ecouri sentimentale se mai cultivau cu lejeritate, era de-acum departe; Octavian Goga (Poezii, 1905), cu mesianismul său viguros, părea să-și fi depășit menirea. Așa că poezia din publicațiile locale ale epocii – Cosânzeana (1911), cu apariție la Orăștie sub conducerea lui Sebastian Bornemisa; ziarul Patria (1919) la Cluj, revista Someșul (1924) la Dej; ziarul Societatea de mâine (1924) al lui Ion Clopoțel ș.a.m.d. – cultiva idei naționaliste, pe linia unei atitudini tradiționaliste. Era firesc, în consecință, ca poezia unor Teodor Murășanu, Ovidiu Hulea, Emil Zegreanu, Iustin Ilieșu etc., etc. să rămână captivă unei maniere neoclasice, cu versuri frumos caligrafiate, în retorica unor melancolii și a unor sentimentalisme nu mai puțin elegiace, dar și în cultul istoriei strămoșești. În această pleiadă a tinerilor poeți de după Marea Unire se înscrie și Teofil Bugnariu (1905-1992), care și-a risipit poeziile în paginile mai multor publicații, până în pragul celui de Al Doilea Război Mondial, când se dedică publicisticii și, mai apoi, în calitate de bibliograf la Biblioteca Univesitară din Cluj, impunându-se cu contribuții în domeniu, recunoscute de toți aceia care studiau istoria trecutului transilvănean („Dețineți o superioritate reală în informațiile asupra presei socialiste românești și minoritate de după 1918” – îi scria, în 1957, Ion Clopoțel).
O tentativă de a-i recupera opera poetică a demarat Vasile Fanache în anii ʼ70, abandonată însă din varii morive, așa că abia acum, peste ani, unul dintre cei mai autoritari și autorizați istorici literari, Mircea Popa, se angajează să-i adune poeziile într-o ediție definitivă: Teofil Bugnariu, Joc de miei. Poezii și corespondență, ediție restitutivă și prefață, notă asupra ediției și corespondență se-lectivă de Mircea Popa, cu amintiri de familie ale Monicăi Bugnariu (Editura Philobiblon&Argonaut, Cluj Napoca, 2023). Demersul se înscrie în șirul altor asemenea recuperări (Radu Brateș, Ioan Moldoveanu, Petre Bucșa etc.) de către alți cercetători și face astfel dovada unei generoase neuitări în actualitate. „Poet puțin productiv – spune Mircea Popa în ampla prefață analitică a volumului –, al cărui filon poetic pare să se fi epuizat repede, supus unei autocenzuri exagerate, de teama de a nu fi socotit un sămănătorist întârziat sau un tradiționalist devitalizat”, el dezvoltă „o coardă minoră, asemenea lui Iosif, dar în stare a sesiza simbolurile vii ale satului, imnica lui viabilă transgresează această trăire autentică a peisajului rural, conferindu-i o anume solemnitate gravă, prinsă în rama unor imagini de aleasă factură expresivă, de o puritate serafică indubitabilă”.
Ca și alți congeneri, Teofil Bugnariu are conștiința vie a apartenenței la o istorie zbuciumată a neamului, mărturisindu-și astfel obârșia într-un veritabil crez și legământ: „Eu am trăit de veacuri / Prin sângele străbunilor uitați. / Și-o să trăiesc și după ce-o să scutur / Îmbătrânita gliei răutate, / Căci viața mea va înflori-n ninsoarea / Mălinilor pe cruce-mi aplecați. // Și-o să renasc în fiecare an / Când se topește-nvălitoarea albă / De pe îmbătrânitele morminte… / Sub sărutarea aburului cald / Am să renasc în murmur de izvoare, / În fiecare fir plăpând de iarbă, / În mângâieri de vânt de primăvară / Și-n fiecare mugur de smarald…” (Nemurire). De aici un veritabil cult al trecului, al unei istorii a satului care își cinstește morții și pen-tru care cimitirul devine o oază de lumină sub care se închină în amintirea celor duși în vecie. Cimitirul nu este așadar un prilej de reculegere pioasă pe morminte; în poeziile lui Teofil Bugnariu, el are dramatismul unui motiv evocator la tristeților vieții contemporane, într-o lamentație ce pare un delicat revers al mâniei din versurile lui Goga: „Sunt în amurguri clipe sfinte, / Și ceasuri ne-nțelese-n care / În cimitir, printre morminte, / Ne duce-o tainică chemare. // Umblăm cu ochi pierduți în zare / Printre mormintele-nvechite, / Când visurile noastre toate / Se reîntorc în noi, zdrobite (…) Ne cade-o lacrimă pe față, / Și fără să voim, ne vine / Să-ngenunchem tăcuți, alături / De șirul crucilor bătrâne… // Și dacă rătăcim adesea / Prin cimitir în ceasuri sfinte. / E că în sufletele noastre / Adânc, purtăm și noi mormin-te” (Morminte). Aici, simbolul cristic e înțeles ca aducător de pace și liniște sufletească: „De pe crucea-mbătrânită / Fericit Iisus zâmbește… // Ultimele raze roșii / Tremurânde se adună / Și-mpletesc în jurul crucii / Învechite, o cunună. // Și în pulberea de soare / Cântece și umbre zboară, / Iar din ochii Lui pe lume / În amurg pacea coboară” (Amurg). Coordonata religioasă încarcă din subteran întreaga-i creație poetică, făcând ca verbul rostirii directe să atingă rezonanțele adorației sau, mai degrabă, ale unei veritabile rugăciuni: „Doamne, / Cuvântul e așa-ngrădit și puțintel / Și-așa sărac în viață și culoare, / Că niciodată n-am putut turna în el, / Ca-ntr-un tipar, / Tot strigătul ce ne frământă-n suflet și ne doare (…) de-aceea, / Când blestemăm, scrâșnind amar, / ori ne rugăm,/ Mușcăm adânc și dureros în limba ce ne minte / Schimbând rostirea largă a gândului / În pulbere măruntă de cuvinte, / Mușcăm adânc / Și, frământați de sufletul / Prea larg pentru potirele cuvântului, / Ne zbatem – glas mărunt de gâze-n urletul / Vântului” (Îndurerare).
Nu lipsesc nici accentele sociale, de critică și revoltă, pe linia unui vag simbolism, rezonând cu poezia lui Emil Isac: „În orașul îmbrăcat în alb / Geamurile toate ard în pară; / În palate e atâta râs / Și atâta lacrimă-i afară! // Peste albul străzilor pustii, / Își așterne colbul palid luna, / Și-n saloane pline de parfum / Chiuie sălbatică Minciuna!… // În orașul îmbrăcat în alb / Cerșetorii plâng sub porți închise, / Și-ntr-o crâșmă-n colț de mahala / Doarme-un om împovărat de vise. // Lâng-un stâlp înalt de telegraf / A căzut o pasăre-nghețată / Și-n lumina geamului aprins / Doar un fulg mai zboară câteodată. // În palate e atâta râs / Și atâta lacrimă-i afară! / În orașul îmbrăcat în alb / Geamurile toate ard în pară” (Noapte de Crăciun).
Dar, temperamental, Teofil Bugnariu este un nostalgic, un melancolic evocator al satului rămas în liniștea tradițională a viețuirii sale, într-un mediu natural arhaic, în care trezite la viață par doar mormintele străbunilor: „În cimitirul nostru de pe deal / Când primăvara urcă pe răzoare / Din mers anină strai de sărbătoare / Pe crucile bătrâne de stejar. // În cimitirul nostru îngrădit / C-un brâu îngust de tufe mișcătoare, / Când prunii albi se scutură de floare / E numai cânt și numai ciripit. // Și-n cimitirul nostru-n orice fir / De iarbă, și în fiecare floare, / Atâta viață freamătă în soare / De parcă-i rai și nu e cimitir” (Cimitirul nostru).
O undă de tristețe romanțioasă se află în lirica sentimental-erotică pe care o cultivă cu aceeași elegantă caligrafie prozodică: „Mi-am îngropat iubirea-nlăcrimată / În două flori târzii de crizanteme / Și ți le-am dat într-un amurg de toamnă / Să-ți amintească-un basm din altă vreme. // Tu n-ai știut ce zace-ascunsă-n ele / Și le-ai lăsat pe masa-ți aruncate, / Streine de privirea ta senină / Și-mprejmuite de singurătate. // Îndureroasa toamnei agonie / Cu fiecare clipă trecătoare / Din florile târzii de crizanteme / Se ofilea imaculata lor ninsoare. // Și când ai vrut, târziu, în prag de iarnă / Să mai asculți povești uitate, / N-ai mai găsit în ele decât moartea / Și tremurul petalelor uscare” (Târziu).
Recuperarea operei poetice a lui Teofil Bugnaru este, în primul rând, un gest de dreptate, de firească neuitare a unuia dintre poeții transilvăneni care au populat spațiul literar de după Marea Unire, arătând că linia tradițională putea fi valorificată productiv, chiar dacă tendințele moderniste dădeau un alt impuls și o altă dimensionalitate culturii naționale, în general.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024