Cartea lui Nagy Levente Reforma la români. Un fenomen de transfer cultural în secolele XVI-XVII (Oradea, Ed. Ratio et Revelatio, 2021, 438 p.) tratează problematica legată de Reforma religioasă și de implicațiile ei culturale pentru români, în sec. al XVI-lea. Cu toate că demersul este unul sistematic, rămâne neașteptat că autorul nu a avut în vedere și Scrisoarea a doua a lui Ianoș, regele unguresc, prin logofătul său, către protosul Sfântului Munte Athos și către tot soborul lor. Scrisă în cetatea Budei în anul 7042 (1534) de logofătul regelui Ioan, Lațco din Mățești, așadar de un nobil român care slujea în reședința de pe Dunăre a lui Ioan Zápolya, ea este parte dintr-o corespondență numai parțial păstrată, inițiată, după toate aparențele, de curtea regală însăși, cu protos-ul Gavril de la Muntele Athos. După cum se știe, Gavril Protul a scris, în slujba lui Neagoe Basarab, o lucrare hagiografică despre Viața lui Nifon, expatriarhul ortodox chemat odinioară de domnitorul Radu cel Mare în Țara Românească. Secretarul regal Lațco îl abordează, la solicitarea regelui, pe teologul răsăritean pentru a primi îndrumare în câteva chestiuni importante: „Rugăm pe Sfinția Voastră să ne scrieți despre sufletul oamenilor dreptcredincioși, unde se cuvine a fi până la marea judecată: în împărăția cerească sau într-alt loc îl așteaptă judecata lui Hristos. Și iarăși: sufletul dreptului se va chinui până la judecata lui Hristos, sau nu. Rugăm pe Sfinția Voastră să ne scrieți despre aceasta, cum țineți Dumneavoastră, fiindcă popii noștri învață pe oameni în mai multe feluri. Unii zic: când moare omul drept, în acel ceas sufletul lui merge în împărăția cerească. Iar alții spun: până la judecată nu este răsplată de la Domnul. Dar cum poate fi așa și de ce se vorbește și despre vămuire? Noi aceasta nu o putem înțelege și vă rugăm să ne scrieți după Sfânta Scriptură cu judecată despre aceasta, ca să nu rătăcim”. Regele ar dori deci să știe ce se întâmplă cu sufletul omului între momentul morții și Judecata de Apoi. Este straniu că poziția curții este aceea că „popii noștri învață pe oameni în mai multe feluri”, iar cel chemat să arbitreze este un ortodox.
Apoi scrisoarea continuă: „Aici, în Țara Ungurească și în cea Nemțească, și peste tot printre creștinii care se țin de Papa de la Roma, multe eresuriși prooroci mincinoși acum sunt printre ei. Unii propovăduiesc că nu trebuie nici post, nici spovedanie, nici liturghie, și nici vreunui sfânt, nici proroc, nici apostol, nici mucenic, nici Preacuratei Maicii Domnului nu trebuie să te rogi, ci numai unuia Dumnezeu. Pentru că, și dacă unii sunt sfinți, dar nu pot ajuta înaintea lui Dumnezeu. Și aceștia spun preoților lor ca să se însoare ca ai noștri. Acestea toate le învață un proroc pe nume Luther. El a învins în Țara Nemțească și preoții lui, toți, se însoară, și aici în Țara Ungurească mulți au pășit către el și au primit învățătura lui. Iar alții spun: țineți așa cum ați ținut mai înainte. Și este multă fărădelege între ei, nu știu ce să facă”. Se remarcă deci brusca derută, de fapt diversificare a tipurilor de raportare religioasă la chestiunile teologice, dispariția vechii unități creștine asigurate de catolicism. Predicatorii Reformei sunt, așadar, activi deja în teritoriile maghiare de după Mohács. Chemarea la unitate creștină pare să reitereze vechea tentativă de la Conciliul florentin; doar că acum catolicismul are de întruntat și Reforma, nu doar „schisma” ortodoxă. „De aceea rugăm pe Sfinția Voastră trimiteți-ne nouă oarecari învățături din Sfintele Scripturi, cum ați trimis și mai înainte regelui Ioan. Și acea scrisoare a Voastră a poruncit Înălțimea Sa ca să o pună în tezaurul său. Și acum Sfinția Ta să binevoiască a se osteni la aceasta și să dea Domnul să ne unim, să fie o credință, o turmă, un păstor – Hristos – cum a fost și mai înainte, după cum a spus și însuși regele: dacă se va împăca cu regele german va face un sobor și vrem să-i cerem pe patriarhii noștri de la împărat, să fie la sobor în țara lui. // De aceea, Sfinția Voastră, trimiteți scrisoare către Înălțimea Sa regele și către Papa de la Roma și în toate părțile, până la învățătorii duhovnicești”.
Prin conținut, epistola ridică mari semne de întrebare cu privire la autenticitatea ei. Tocmai de aceea, comentariul lui Nagy Levente cu privire la ea ar fi fost oportun, mai cu seamă că se devansează astfel data cunoașterii Reformei religioase printre români.
Autorul monografiei vede însă lucrurile alt-minteri. „Până la mijlocul deceniului al șaselea al veacului al XVI-lea, Reforma se manifesta în Transilvania doar în mediul săsesc. În această perioadă, impactul acesteia asupra românilor din Transilvania a avut un caracter mai mult filologic decât instituțional.” (p. 60) În consens cu afirmațiile acestea ale lui Nagy Levente, este de recunoscut o prioritate luterană în impulsionarea scrisului, a tipăritului și a cititului în limba română, recunoscând, totodată, că toate acestea se exersau pe conținuturi religioase și că, deci, inițiativa sașilor urmărea țeluri asumat spirituale, nu culturale într-un sens lax, vizând prioritar pe românii din sfera de acțiune luterană și săsească, așadar din Transilvania.
Preluarea misiunii de convertire la Reformă de nobilimea maghiară în frunte cu Ioan Sigismund a survenit față de aceste antecedente cu o oarecare întârziere, decalat, chiar dacă prin asumarea sa la vârf, cu toate mijloacele de care dispunea puterea politică. Ea se cuvine probabil descifrată în contextul istoric complex care a făcut să se adopte Edictul de la Turda (1568), ce garanta toleranță (însă numai pentru religiile recepte: catolicism, calvinism, luteranism și unitarianism), luarea de măsuri concrete pentru reformarea religioasă a românilor (punerea lor sub ascultarea superintendentului calvin), precum și tendința – eșuată – a principelui de a impune Reforma printre secui (în scaunul Ciuc). Se poate socoti astfel că inițiativele princiare menționate caracterizează o politică de reformă nu doar din punct de vedere religios, ci și prin strădaniile modernizatoare, la nivelul societății tansilvane, pe care le presupunea. Și dacă printre români succesele au fost parțiale și doar de etapă, iar printre secuii catolici ele nu au existat, climatul de toleranță instaurat prin edictul turdean a fost un real câștig, iar succesul limbii române în mediile românești a devenit unul real, apropiindu-i pe beneficiarii săi de învățătură și punând bazele folosirii limbii române pentru exprimarea teologică, a ideilor în general și pentru dezvoltarea unei literaturi române.
În pofida acestor rezultate, salutare, în privința accesului românilor la cuvântul lui Dumnezeu și, totodată, la scris și citit într-o formă mult mai accesibilă decât până atunci, când în contactul cu cartea mediile ortodoxe necesitau cunoștințe de slavonă, rămâne un fapt că eforturile cu privire la educarea românilor făcute de curtea de la Alba Iulia și de unii dintre nobilii calvini maghiari în timpul tânărului Ioan Sigismund nu i-au vizat preferențial pe valahii practicanți ai unei religii rămase în afara sistemului constituțional transilvan. Ceea ce trebuia întâi și-ntâi ameliorat era sistemul constituțional al principatului: armonia dintre religiile coabitante și dintre cei ce vorbeau aceeași limbă (maghiarii calvini și secuii catolici din Ciuc) sau aveau puncte de vedere religioase înrudite și, în linii mari, asemănătoare (maghiarii calvini și sașii luterani).
După Constantin Noica, „prin secolele XV și XVI, câțiva dieci din Maramureș ori din alte părți ale țării s-au luptat să toarne în cuvinte românești gândurile înalte și chinuite ale speculației teologale” („Introducere”, în Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, ed. de C. Noica și Al. Surdu, București, Ed. Univers, 1975, p. XXXVI). Strădania descrisă de filosof în termeni de caznă beligerantă viza transpunerea în română a abstracțiunilor teologiei. Într-un sens mai larg, ea reprezenta însă trezirea la limba română, valorizarea acesteia ca limbă de cultură, aptă să exprime spiritualitatea.
Când a devenit această atitudine însă un pariu românesc? Inițiativele în direcția respectivă par să fi aparținut sașilor și maghiarilor din Transilvania. Înseamnă asta că primele impulsuri către traducerea textelor sacre în limba română au venit dinspre aceștia?
Atrage atenția un fragment de document emis de principele Ioan Sigismund după al doilea sinod din 1569, cel din primăvară, convocat pentru preoții români din Transilvania, singurul dintre cele două de la care s-au păstrat actele. După spusele princiare, „ar fi mulți dintre popii și călugării români care, în obrăznicia lor, nu vor să se lepede de întunericul papistaș (subl. O.P.) […] și nu vor să facă molitve și slujbe, spre înțelegerea comunității, în limba lor proprie, adică în cea românească, dar le fac pe acestea în limba sârbească. […] Nu se sfiesc să instige prin cuvinte urâte și injurii calomnioase [împotriva episcopului Gheorghe] spre indignarea comunității și a celorlalți preoți” (Hurmuzaki, XVI/ 1, p. 626). Rezultă de aici că Ioan Sigismund este indignat că, deși slujesc sârbește – altfel spus: în slavonă –, preoții respectivi rămân consecvenți cu credința lor… romano-catolică! După cum se știe, romano-catolicismul cel mai bine era reprezentat, printre românii din epocă, în Transilvania, în zona Banat – Hațeg. Ar rezulta de aici că românii consecvenți în opțiunea lor confesională catolică slujeau sau ascultau serviciul religios, în continuare, în slavonă. Constatarea aceasta pare coinfirmată și de însemnarea din molitvelnicul slavon copiat în 1495, dar vândut de popa Bratul bisericii din Șcheii Brașovului în 1569, adică tocmai în anul desfășurării celor două sinoduri menționate deja. „Învățătura și întrebare cându va vrea vreun om den legea lătinească să vie cătră a noastră credință și leage [= ortodoxă – n. O.P.] să se boteaze, popa mainte să-l întreabe cu ceste cuvinte: […] Dară leapezi-te de toată leagea lătinească și de a lu Mărtin ereticul și de toate eresele lor și de toate hulele lor cu carele hulescu pre Duhul Svântu și pre Preacista și pre svinții lui Dumnezeu și pre svintele icoane?” (Nagy Levente, p. 62). Pare să rezulte de aici că popa Bratul sau vreun alt autor, necunoscut, căruia i se datorează această însemnare marginală de carte, a cunoscut cazuri de dorință de convertire de la romano-catolicism la ortodoxie (alături de cele ale unor luterani).
Pornind de aici, se poate crede că zelul princiar în raport cu românii a fost provocat sau măcar susținut și de existența unui catolicism românesc care, reprezentat fiind de o serie de familii nobiliare de origine etnică românească, nu era deloc neglijabil sau irelevant, fiind vorba despre o parte din nobilimea principatului, deci de supuși cu un rol constituțional bine articulat și vizibil în luarea de decizii pe seama țării.
Asupra acestui aspect al activității de convertire a românilor la calvinism Nagy Levente nu se oprește, deși ar fi meritat, cu siguranță, o abordare atentă, cunoscute fiind fricțiunile dintre catolici și protestanți până la adoptarea edictului de toleranță de la Turda (1568).
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024