Am călătorit relativ puţin. Călătoriile în largul meu (cum erau cele când băteam cu ai mei ţara în lung şi în lat, ştiind că ne puteam opri oriunde vrem, că aveam unde trage şi cum ne descurca în orice împrejurare) nu le voi face, cred, niciodată, dar sunt atât de mulţi oameni asemenea mie. Prin ţară am călătorit mult şi mai târziu. Există puţine oraşe româneşti în care să nu fi fost. Am călătorit, într-o vreme, aproape an de an, în excursii organizate, peste hotare. În ultimii ani, am călătorit puţin şi, pe măsură ce trece vremea, găsesc tot mai puţine argumente pentru părăsit locul şi lucrul. Şi, în plus, albumele, documentarele, cărţile mi-au adus lumea în casă. O experienţă miraculoasă şi profitabilă interior poate fi pentru mine şi o plimbare de câteva ore prin pădurile din jurul Clujului ori pe străzi rareori străbătute. Lungile plimbări cu Laura, fiica mea, omul cu care mă simt cel mai în largul meu, împânzesc oraşul cu repere numai de noi ştiute, tot aşa cum ţările străine cu ea le-am văzut, fie de-adevăratelea pe când era copil, fie urmând-o cu mintea în călătoriile ei de om mare.
Călătoria mea capricioasă şi liberă printre cărţi, întâmplări şi amintiri îmi ajunge. Tot aşa, călătoriile din vis. Uneori, mă aflu într-un loc străin, pe o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Câteodată îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi, pătate
ici-colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Călătoriile din vis sunt atât de labirintice, cu atât de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, încât mă întorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Între „ţările” visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nicio diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Asemenea insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc în jurul său. Ca şi în cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un ins aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se închide în propria reverie singuratică. Ambele gesturi sunt molipsitoare şi incitante. Înţelegi că departele şi aproapele ies din opoziţia aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minţii omeneşti.
Cu moartea la pândă, ca posibilitate oricând realizabilă, ştiindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, fireşte), pe jos, ca pedestraşii (şi la propriu, nu doar la figurat – mersul meu pe jos, zi de zi, pe orice vreme, spre facultate, bibliotecă, redacţie – kilometri buni! – , a ajuns deja de pomină în oraş; oricum e un spaţiu de enunţare, crede De Certeau, la care nu renunţ până mă mai ţin picioarele), nu mă avânt în cavalcade. Lucrez în limitele şi dimensiunile unei vieţi omeneşti. Cărţile despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră! Am o foarte veche obsesie a morţii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate, am povestit deja despre asta), însă ea nu se traduce în predispoziţii funebre şi nici în spaime. Simplu spus, nu uit nicio clipă că sunt muritoare. Mi se pare „calitatea” mea esenţială. Aşa stând lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă şi fireasca uitare omenească (ivită, aceasta, şi din contradicţia eternă dintre trupul trecător şi mintea în stare să cuprindă, să viseze veşnicii, dar şi din comoditate: dacă nu te gândeşti pe tine din perspectiva morţii la pândă, ai voie să faci orice, de obicei lucruri rele, căci dispui mereu de timp destul ca să le îndrepţi într-un viitor amânat cu nepăsare), dar şi ofertele venite dinspre religie. Nu cred în viaţa de apoi ori în nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea în seama altora, oameni ori zei. Cred în memoria interioară, care te ajută să faci pasul următor în cunoştinţă de cauză. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace încet în noi, e acolo/aici de la început. Viaţa mea nu poate fi altceva, pentru mine, decât uniunea „lucreţiană” dintre minte şi trup. Moartea intră firesc în definirea mea, o gândesc cu luciditate şi cu ceva care se poate numi seninătate. Toate întâmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bună sau, măcar, altfel, dacă ar fi „învăţată să moară”. Trecute prin grila morţii ineluctabile, toate lucrurile au altă greutate, altă valoare. „Ştiinţa morţii” ar putea fi o forţă. În adolescenţă, „descărnam” într-un gest mental aproape reflex protagoniştii oricărei întâmplări, mai ales pe cei bănuiţi de ipocrizie, parvenitism, aroganţă. Găseam repede echilibrul. Situaţii-limită, la prima vedere, îşi pierdeau acutele şi rămâneau relaţiile simple, cele care contau. Metoda îşi păstrează eficienţa şi azi. Titlul cărţilor mele despre moarte preia o sintagmă din laboratorul eminescian. „Geniul morţii” fusese precedat de „ştiinţa morţii”. „Ştiinţa” înseamnă deopotrivă a şti, a fi în cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpâni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi învăţată. Mi se pare mai – cum să spun? – eficace să trăieşti cu propria-ţi moarte decât împotriva ei. Să trăieşti responsabil şi în stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ţi-s numărate, nu să trăieşti la voia întâmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi… Cum se vede, e chestiune de interpretare şi atitudine personalizată, nu poţi sili pe nimeni să te urmeze.
Nu sunt o sentimentală, nu plâng uşor şi nu spun vorbe mari despre zilele şi nopţile mele. Am ascuns mereu multe lucruri triste fiindcă nu-mi place să fiu compătimită. Nici nu cred în com-pătimire. Pătimirile sunt individuale chiar când ţi se întâmplă în mijlocul unei mulţimi supuse aceluiaşi tratament. Sunt însă câteva lucruri care mă înfioară până la durere, pe care le-aş încorpora dacă aş putea, le-aş ascunde în mine să le pot avea la îndemână. Mă gândesc, de pildă, la o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate înaintea mea, eu culcuşită în fotoliul meu favorit, cu o carte bună în mână. Sau la o plimbare în pădure, toamna târziu, cu cer sticlos şi cu toate culorile frunzelor pe moarte sub ochii mei. La un apus în flăcări, văzut fie şi doar din balconul meu deschis spre sud. Ori la un ceas de stat la soare, uitată, aţipită. Sau la fragmente anume din Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Sau la un film bun englezesc ori rusesc – filme cu atmosferă, picturale, bune la gust, cu psihologii delicate –, pe care să-l urmăresc pe întuneric, ronţăind tihnit vreun fruct.
Singurătatea nu mi se pare nicidecum blestem, mai ales că nu prea am parte de ea. Vorbesc despre singurătatea „fizică”. Altminteri, omul e singur, e un adevăr pe care nu-l uit nicio clipă. Tot aşa cum nu uit că sunt muritoare, la fel de firesc. De aceea nici nu-mi plac amăgirile. Nu cred în iubiri până la moarte, în prietenii totale, în dureri sfâşietoare, în fidelitate absolută (nu doar între sexe, ci în general). În nimic absolut. Nici măcar în singurătate, cum spuneam. Vorba bunicii cu „nu-i da omului cât poate duce” spune ceva despre marile suferinţe. Dacă am pricepe că Pământul/Universul nu ne prea are în vedere când îşi vede de viaţa lui, viaţă pe care noi o botezăm uneori „catastrofă naturală”, şi că bucuriile pot răsări de unde nu gândeşti, am fi mai puţin nemulţumiţi. Vorbele mari mă fac să râd. „Cutare ar fi meritat altă viaţă”, se spune adesea. Fals. Se întâmplă cu tine exact ce trebuie să se întâmple în funcţie, printre altele, neapărat printre altele, de cum ţi-e firea şi cum ţi-ai jucat cărţile. Mă tem că suntem făcuţi din cioburi şi ne stă bine aşa.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 7-8 (254-255), iulie-august 2024