Scriitorii s-au regăsit pe sine în tărâmul de vis numit Transilvania fiecare cam după etnia lui. Românii au creat literatură competitivă mai târziu decât celelalte „națiuni” ale Transilvaniei, dar de scris au scris mereu câte ceva, fie și numai pe meșter-grindă, altfel nu ar fi păstrat din latinește verbul „a scrie”. S-a vorbit mult în cultură despre „transilvanism”, dar rândurile de mai jos nu au nimic cu acest concept, absent, în general, din mediile românești. Acum, toate s-au diluat, diminuat și amestecat. Atât de mult ni s-a repetat că nu mai există specific național și nici regional, că toți aparținem universului sau globului, încât ne-am globalizat. În trecut nu a fost așa. A fost un timp când nu doar Transilvania era a scriitorilor, ci și scriitorii erau ai Transilvaniei.
Nicolae Bălcescu zice că munții înconjoară precum zidul o cetate toată această țară, care a fost binecuvântată între toate de Domnul pe pământ. A fost, fără îndoială, Transilvania un loc de ispititor belșug și de trecere a oștilor, dar a rămas mereu și un loc al oamenilor statornici. Scriitorii români transilvani, de când știm – poate de la Olahus încoace – au fost moraliști sau moralizatori, adică au urmărit nu atât să-i răsfețe pe cititori, cât să-i învețe. A fost mai demult o sete de învățătură bună și de viață rânduită după reguli de morală, încât scrierile erau obligate să fie împodobite și cu câte o doză de înțelepciune ca să fie citite, apreciate, lăudate. Iar înțelepciunea venea din Cartea Cărților, în care preceptele morale predominau. Până prin secolul al XVIII-lea este greu de despărțit clar literatura beletristică de celelalte literaturi, de aceea istoricii ori filosofii sunt și literați ori pot fi socotiți ca atare. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sunt calificați azi drept istorici și filologi, dar ei au și texte literare sau, mai mult, unele opere de-ale lor prioritar istorice ori filologice conțin și vână literară. Ion Budai-Deleanu este poet – prin „poemationul eroi-comic” numit Țiganiada, prin poemul satiric Trei viteji –, dar el este și un istoric redutabil, cu lucrări latinești savante. Dincolo de faptul că erau polihistori sau enciclopediști, acești emuli ai iluminismului aveau și sensibilități literare notabile. Samuil Micu, de exemplu, a scris Învățătură firească spre surparea superstiției norodului. Titlul acesta valorează cât o metaforă. Învățătura nu este semeață sau orgolioasă, ci este firească, adică ține de datul firii. Superstiția este, natural, un nume neologistic. În Evul Mediu, superstițiile noastre erau numite eresuri, cântece și descântece, credințe vechi și obiceiuri din veac. Dar dacă autorul a folosit termenul nou de „superstiție”, ne-am fi așteptat la alt substantiv legat de interzicerea acestor superstiții, nu la „surpare”, moștenit din latinescul subrupare, care înseamnă la origine „a sfărâma stânca”. Pentru oprirea superstiției era nevoie de o forță ca aceea care frângea piatra sau stânca. Termenul „norod” este de origine slavă și înseamnă „om prost” (în sensul de „om de jos”, „din popor”, „nenobil”) sau „mulțime de oameni proști”. De aici, în românește avem și om „nărod”. Substantivul „norod” a devenit azi un arhaism.
Învățații Școlii Ardelene ne-au arătat căi sau drumuri de urmat. Cel mai important era acela spre Roma, spre Roma dintâi, nu spre Noua Romă. Cei mai mulți dintre acești savanți au urmat drumul Romei dus și întors, alții nu s-au mai întors niciodată, ca Inochentie Micu, mort acolo, în 1768, după un exil de 24 de ani. Așa fiind, departe de baștina sa, ne spune că-și aștepta „obșteasca înviere”, deși aflase, din cauza depărtării de țară, că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. A mai avut de făcut față unui exil postum, de zece ori mai lung decât primul, ca să revină acasă, în mijlocul Transilvaniei sale, la Blaj, în 1998. Acum este împăcat că poate aștepta în pace învierea de obște, alături de neamul său.
Slavici era aproape bănățean (născut la Șiria), cu activitate multă și contestată, în parte la București și înmormântat la Panciu, în Moldova meridională. În Moara cu noroc, substantivul „drum” și derivatele sale apar de 94 de ori pe 54 de pagini (câte are nuvela în ediția consultată de mine). Cu alte cuvinte, „drumul” este prezent în medie de două ori pe fiecare pagină. Primul „drum” folosit de Slavici în Moara cu noroc indică și cheia operei, mesajul de transmis cititorului: „Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele”. Este un semn că pentru Ghiță și Ana drumul bun se va sfârși la moară, fiindcă au dat de „locuri rele”.
Mai departe: „De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită, și drumeții scoseseră vorba că, de când Ghiță a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se țineau cu toate acestea mereu pe drumuri și abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să dea pe la cârciuma lui Ghiță”. Binele de la moară devine repede părelnic, în ciuda auspiciilor care se arătaseră bune. În final, după ce bătrâna a văzut că din toate „nu se alesese decât praful și cenușa”, se așeză „cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi alinătoare. – Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!… Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”. Tot ea, bătrâna, avertizase la început: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am trăit atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță”. Bătrâna, glasul înțelepciunii, avertizase de la început că drumurile sunt rele la Moara cu noroc și că bogăția nu te face fericit. Drumurile, în întreaga nuvelă, au un loc aparte și o funcție simbolică. Las la o parte că drumul spre Moara cu noroc urcă și coboară, cum avea să remarce peste ani Lucian Blaga, dezvelind acea vălurire ori unduire a spațiului, fascinantă pentru cunoscători. Urcarea și coborârea au însemnat, în destinul lui Ghiță și al Anei, alternanța norocului până la nenorocirea în care drumul morii s-a frânt ca și viața lor.
În Mara, femeia cea energică, rămasă văduvă cu doi copii, își plânge de milă câteodată, dar trece peste toate, ia în arendă podul care unește Radna cu Lipova, strânge cu zgârcenie aparentă creițar lângă creițar, se gândește mult la chivernisirea copiilor. Unii critici au socotit că personajul Mara intră în tipologia avarilor, a celor dezumanizați de pofta de îmbogățire, dar nu este așa. Pe Mara o salvează din rău copiii, pe care-i crește cu drag și dor. Este drept că fuge ca mânată de un duh rău spre ascunzătoarea banilor, cu teama că aceștia ar putea dispărea, numai că banii nu erau pentru ea, ci pentru copii: „Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu‑se. Sfântă Marie, Maică Preacurată! Bată‑vă să vă bată, copii! Nu, grăi dânsa mângâiată, copii ca ai mei nimeni nu are!”. Mara fuge de lângă Persida care naște ca să salveze banii și nu dă bani pentru răscumpărarea băiatului de armată, dar este de înțeles pentru mintea ei: banii nu trebuie cu niciun preț pierduți și nici „prădați” (=risipiți), ci păstrați pentru nevoile copiilor, pentru casele lor, pentru pământurile lor, pentru copiii copiilor. Este drept că dragostea Marei se măsoară în bani, dar asta nu se întâmplă de dragul banilor. Banii sunt doar forma, copiii sunt fondul. Credința că nimeni nu are copii ca ai ei o plasează pe Mara între cele mai umane personaje. Și ea păzește drumurile și se întreține de pe urma drumurilor altora, care au de trecut podul, pentru care, firește, se cuvine să plătească. Plata asta ar ajuta-o pe văduvă să-și educe fata (la minoriți, fiindcă așa mergea atunci țara cu dinastie habsburgică în care trăia) și să-și facă feciorul meseriaș. Lucrurile nu ajung cum voia Mara, drumurile s-au încurcat, dar copiii au rămas mereu icoana ei.
Obsesia drumurilor rămâne la mai toți scriitorii ardeleni. Transilvania este străbătută de drumuri de toate felurile, bune și rele. Liviu Rebreanu este pe aceeași traiectorie moralizatoare, dar pe o treaptă superioară. Și romanul Ion începe tot cu drumul: „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viața urmându-și cursul firesc: „Pripasul de-abia își mai arăta câteva case… Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase… Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș. Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”. Este și aici o simfonie a drumurilor și o simetrie a lor, prin care romanul se confundă cu viața. Ion este obsedat de pământ și ajunge la crimă pentru pământ. Dar se salvează și el din postura groaznică de criminal prin dragostea de pământ. Ion nu vrea pământul ca să fie bogat, ci iubește pământul nu ca pe-o făptură omenească sau ca pe-o femeie, ci ca pe Dumnezeu. De aceea, se și închină pământului și îl sărută dimineața, când este reavăn și când iese aburul din el, ca o sevă binecuvântată. Ion sărută pământul cum ar săruta o icoană sfântă din altar. El face moarte de om, dar nu moarte de pământ, căci pământul este odor de preț, veșnic ca timpul.
Și tot așa, aș putea exemplifica la Agârbiceanu, Lucian Blaga, la Pavel Dan. Literatura nu se făcea pentru a evada în alte lumi, nici pentru a crea alte lumi, ci pentru a îndrepta lumea pe care o aveam. Astfel, literatura, ca și istoria, era învățătoarea vieții. De aceea, în literatura scriitorilor transilvăneni există un fior de viață autentică, aspră și noduroasă, plină de drumuri cotite și grele. Sau mai degrabă exista cândva acest fior. Astăzi viața a nivelat, a omogenizat multe abordări literare, încât este greu să se mai distingă specificități regionale, locale și chiar naționale. De curente literare ce să mai vorbim? Poate de aceea nu se mai studiază la școală nici cele vechi. Odinioară, era de neconceput ca un elev de liceu să nu distingă un text romantic de unul realist sau unul realist de unul naturalist. Azi, aceste exerciții de imaginație, de memorie și chiar de inteligență sunt socotite caduce, inutile, fastidioase. Ce să mai încurcăm mințile tinere cu direcții și curente literare? Dar acestea au fost aievea și au ilustrat drumuri reale. Pentru noi, maturii, este frumos și permis încă să ne mai amăgim cu astfel de constatări care, chiar și dacă nu mai răspund criteriilor actuale de adevăr artistic, sună ademenitor, ca o undă de apă de izvor limpede fără de început și sfârșit ori ca o cărare pornită de niciunde și care duce nicăieri. Scriitorii transilvăneni, precum cei evocați aici, ne ajută să înțelegem de ce nu avem nevoie neapărat de certitudini, ci de vise.
FestLit Cluj 2024
Ioan Aurel POP
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024