Considerat genul proteic al fiecărei literaturi, romanul are o istorie veche și sinuoasă. Primele romane apar în Antichitatea greacă și latină (cum ar fi Măgarul de aur de Apuleius), specia fiind recuperată apoi în medievalitatea europeană de un Rabelais, Cervantes sau Boccaccio, fiecare dintre ei impunând speciei noi calități și noi direcții de afirmare. În epoca modernă, Balzac a devenit un adevărat maestru al genului, legând romanul de perioada istorică asupra căreia se concentrează, închipuind o adevărată „comedie umană” niciodată epuizată ca personaje și tipuri. Studiile moderne asupra romanului (R-M. Albérès, Wayne C. Booth, Marthe Robert etc.) sunt extrem de numeroase și fiecare dintre ele a contribuit la sporirea interesului pentru povestirea romanescă, retorica romanului, diversitatea for-melor alegoricului, revitalizarea formulelor, prin trecerea de la romanul-frescă la romanul ironic, iar de aici la miraculos și fantastic, prin dislocarea povestirii, sub semnul unui Proteu niciodată îndestulat. Societatea postiluministă, prin Rabelais și J.J. Rousseau, prin Swift și Cervantes, a ajuns un larg câmp de experiențe, în care și-au adus contribuția Balzac, Hugo, Sue, Tolstoi, Dostoievski, Proust, Faulkner, Zola, Mann, Joyce, Kafka, Camus, Soljenițin etc., ducând la înfățișarea lumii prin acest imaginativ extraordinar de palpitant, încât puterea indescriptibilă a fanteziei a dominat mentalul colectiv al unor întregi epoci de ascensiune burgheză, scriitorii făcând concurență stării civile, prin mulțimea de situații descrise, livrând etapei istorice respective drogul cel mai puternic al vieților imaginare, al isteției, al robusteții și al puterii de supraviețuire a omului în orice condiții. Personajul romanesc e lăsat să se descurce pe o insulă pustie, în închisori vitrege, e pus în situația de a face înconjurul lumii în balon, e aruncat de viață în cea mai neagră mizerie, de unde reușește până la urmă să învingă toate opreliștile și să iasă biruitor. Această enormă încredere în om și în capacitățile sale de supraviețuire devine o condiție esențială a construcției romanești, personajul fiind pus să lupte și să se descurce în cele mai neobișnuite situații, aducând omului cel mai firesc și mai cald omagiu.
Specia s-a diversificat enorm de mult, încât atracția spre lectură a femeilor, a copiilor și a altor pături orășenești a devenit inevitabilă, mergând mână în mână cu solicitarea unui roman educativ, de familie, cu zugrăvirea ridicării și a prăbușirii unor ascensiuni sociale: parvenitul și înșelătorul, satrapul, individul fără scrupule și cel idealizat se confruntă într-o luptă pe viață și moarte într-un spectacol al competiției dintre forțele Binelui și cele ale Răului. De la tânărul abia intrat pe băncile școlii până la omul matur, prins în angrenajul social al luptei pentru afirmare, de la omul simplu și neînsemnat la individul celebru, cu numele ajuns pe buzele tuturor, fiecare categorie de cititori a beneficiat de „studii de caz”, de sfaturi și îndrumări de viață, cititorul identificându-se cu destinul unor eroi exemplari, ceea ce a făcut ca lectura formativă să fie una dintre formele educative cele mai eficace ale tinerelor generații. Caietul de lecturi particulare, obligatoriu la orele de română din școală, expunerea orală cu un prețios adjuvant, extrem de util în lărgirea orizontului de cultură, îmbogățirea vocabularului, a cunoștințelor generale, a capacității de înțelegere și de investigare a studiului comparativ al literaturilor. Plaja enormă de situații verosimile, modalitățile de caracterizare a personajelor, folo-sirea ingenioasă a simbolurilor, a metaforelor, a unor tropi caracterizanți puteau pune în funcțiune lumile ascunse ale fanteziei, ale imaginarului, stimulând încrederea în sine, ie-șirea individului din starea larvară a lipsei de îndrăzneală, oferind motivațiile cele mai diverse spre împlinirea deplină sub semnul omenescului, al verosimilității, constituind etape obligatorii în lupta cu neprevăzutul, în drumul cunoașterii de la realitatea apropiată la cea necunoscută, abia întrevăzută. Palpitante situații de viață, farmecul luptei și al trăirilor excepționale, jocul nelimitat cu soluțiile alternative din romanul polițist sau SF, aventura căutării și a tentațiilor limitelor, de la eroul neguros din Faust la cel al bigotismului dostoievskian, fiecare propunând soluții și viziuni, pe coordonatele unei proiecții imaginative ideale, chiar dacă a fost propulsat în acțiuni dominate de terifiant sau grotesc, de licențiosul amorosului delirant, al intimismului senzual sau de patologiile și psihologiile nedefinite, privite prin prismă satirică, ironică, umoristică sau ludică. Fiecare societate a oferit scriitorului fața sa luminoasă sau tragică, moravurile și aspirațiile individului, surprinse sub forma unei experiențe de Bildungsroman, a unei biografii interioare, a notațiilor unui picaro în luptă cu necunoscutul geografic. Marea diversitate de formule și de stiluri a oferit fiecărui cititor posibilitatea de a alege soluțiile cele mai convenabile, for-mulele cele mai atractive, de la formele clasice ale genului la modificările moderne, textuale și arhitextuale, într-o competiție epistemică exemplară, tinzând spre muzical și contrapunctic, printr-o diversificarea permanentă a sferelor conceptuale, a modalităților de abordare.
Romanul a sărit în ajutorul omului prin capacitatea lui de a pătrunde dincolo de imediatul cotidian în atmosfera extraterestră, în lumea geografiilor reale și imaginare, de la pol la ecuator, de la eschimoșii nordici în ținuturile ademenitoare ale stațiunilor celor mai luxuriante, din sălile de sport pe terenul urmăririi detectiviste a răufăcătorilor, sti-mulând gândirea logică, inteligența anticipativă. Romanele de anticipație și cele de aventuri au deschis pofta cititorului de a ieși din cotidianul îngust al faptului cunoscut, spre a fi atras de noi aspecte extraordinare ale posibilităților de cunoaștere. Specia romanului și-a îmbogățit în permanență șansele dialogului cu lumea, prin contaminări cu basmul, cu miticul, cu poeticul. Registrul ficțional a căpătat forme noi: proiecții utopice, distopii, memorialistică deghizată, confesiuni de jurnal intim, povestirea în ramă sau serială, absorbite și valorificate creator de fiecare romancier în parte. Cine e interesat de apariția și de evoluția genului se poate adresa unor bibliografii specializate, unor demersuri critice în cadrul cărora și-au găsit loc și cercetările românești. Puțini dintre cititorii zilei de azi, ba chiar dintre cercetătorii specializați, cunosc faptul că pe teren românesc am participat la realizarea unui proiect având drept scop întocmirea unui dicționar cronologic al romanului, care a devenit un fel de premieră pe plan mondial. Desigur că acest lucru a fost posibil datorită relativei productivități a romanului pe teren autohton. Totuși, Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989 (Ed. Academiei Române, 2004), pe care l-am propus și l-am coordonat în calitate de șef de colectiv, a fost unul dintre cele mai palpitante aventuri ale cunoașterii, antrenând pe cei șapte autori la o muncă dintre cele mai inedite, începând cu bibliografierea fondului de carte de la BCU (Cluj), soldat cu extragerea titlurilor de romane apărute editorial, titluri care ulterior au fost citite și descrise în fișa de dicționar. A urmat parcurgerea listei de periodice propuse spre consultare, din care s-au extras toate fragmentele de roman și bibliografia critică despre roman, care au alcătuit secțiuni noi și importante în redactarea articolului de prezentare. În acest fel, fiecare roman a putut fi urmărit în dezvoltarea sa diacronică și sincronică, în structurile editoriale, fragmen-tare sau foiletonistice pe care le-a înregistrat. Un corolar important pentru acest gen de investigații l-a constituit familiarizarea cu metamorfozele romanului românesc, de la deceniu la deceniu, a aventurii formelor narative, a posibilității de a identifica faza romanului de mistere, a romanului haiducesc sau a celui social și istoric propus de Nicolae Filimon sau de Duiliu Zamfirescu, de personajul neadaptat din Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu sau din cel care vizează pe pesimistul Dan al lui Alexandru Vlahuță. Sunt apoi diferențe între modul în care scriitorii transilvăneni își concep romanul, apelând la o tematică eroică, a luptei pentru libertate și emancipare socială (I.C. Drăgescu, Slavici), oferind suficiente ingrediente specifice pentru studiul unei tipologii adecvate.
Un exemplu concludent despre interesul scriitorilor clasici pentru roman îl reprezintă Mihai Eminescu. Nu numai că el a scris la o vârstă foarte tânără romanul Geniu pustiu, ca un protest declarat împotriva semnării pactului dualist și ca un elogiu adus moților luptători ai lui Avram Iancu în Revoluția de la 1848, dar el este un mare cititor de romane, așa după cum a arătat G. Călinescu în excelenta sa lucrare despre Opera lui Mihai Eminescu. Identificând cărțile din biblioteca personală a poetului, el a putut descoperi și câteva romane apărute în perioada de început a genului de la noi, romane apreciate și traduse de pionierii acestui gen, precum: Clotilda și Edmund, roman istoric, apărut la București în 1844, Francesca de Palerma, roman tradus (fără precizarea autorului și a anului), Alfieri, Virginia, tradus de C. Aristia în 1836, Misterul mahalalelor, roman din 1857, Pustnicul, „alcătuirea scriitorului francez viconte D Arlehkurt”, tradus de Pavel Pruncu, în două volume, la Iași în 1837, însoțit de „icoane litografisite”. Receptarea romanului străin începută în deceniul care precedă revoluția va continua în ritm accelerat spre sfârșitul secolului, fiecare editură sau tipografie deschizând în acest scop mai multe colecții, cum ar fi „Biblioteca aventurilor celebre”, „Biblioteca romantică”, „Biblioteca romanelor criminale”, „Noua bibliotecă ilustrată pentru copii”, „Revista romanelor criminale” etc., în colecțiile acestea apărând un număr mare de romane de aventuri sau de „mistere”, uneori în mai mult de cincizeci de foiletoane. Romanele de acest tip au fost studiate cu atenție de doi cercetători pricepuți, Marian Barbu și Ioana Drăgan, dar și de Dinu Pillat.
Dar cercetarea istorică și tipologică a romanului nu s-a oprit aici, deoarece același colectiv de la secția de Istorie Literară din Cluj a trecut la elaborarea unui adevărat pandant al dicționarului romanului românesc prin tipărirea Dicționarului cronologic al romanului tradus în România până la 1989 (Ed. Academiei Române, 2005), care oferă o imagine cât se poate de veridică asupra a ceea ce s-a tradus la noi în materie de roman, din 1794, când s-a publicat la Iași volumul Critil și Androniu, o prelucrare după versiunea grecească a romanului cu acest nume, semnat de Balthazar Gracian, până în contemporanitate. Fiecare etapă istorică a avut alte preferințe de gust și de sensibilitate epică, cea de a doua traducere datând din 1820, cu Numa Pompilie de Florian, iar a treia îl vizează pe Bernadin de Saint-Pierre cu Bordeiul indienesc. Ce fel de literatură era importată și se citea la noi, aria socială a traducătorilor, legătura pe care imaginarul sud-est european și cel apusean de cultură o pot întâlni pe teren românesc sunt aspecte ce pot fi lămurite prin consultarea acestuia.
În ceea ce privește romanul românesc, întemeietorul genului la noi a fost Dimitrie Cantemir cu Istoria ieroglifică, din 1705, scriere rămasă în manuscris, care a cunoscut prima dată tiparul abia în 1827, sub titlul Lupta dintre Inorog și Corb. Roman alegoric pe înțelesul tuturor, cu o prefață de Em.C. Grigoraș. Adevărată raritate bibliografică, scris sub formă alegorică, ca o luptă dintre animale și viețuitoare simbolice, ca dispută politică dintre domnii moldoveni și cei munteni. Adevăratul secol al romanului este însă secolul al XIX-lea, când condițiile vieții citadine au dezvoltat mult lectura și când, prin lărgirea accesului la educație, sunt câștigate pentru lectură femeile, tineretul și copiii. Ca atare, scriitorul, producătorul de carte se orientează către aceste categorii de lectură, aria traducerilor consemnând cele mai însemnate reușite din literatura universală. S-au deschis astfel mari posibilități de studiu sociologic și comparativ privind tipul de roman preferat, numărul de traduceri de la o etapă la alta, formele și posibilitățile de imitație pe teren național. Dicționarul romanului tradus este o formă superioară de cercetare istorică a genului proteic pe teren românesc, contribuind la instituirea și aclimatizarea genului la noi, la deschiderea de noi etape în receptarea romanelor străinătății și a literaturilor preferate. Concluziile unor studii cunoscute despre începuturile romanului românesc, precum cele ale lui Teodor Vârgolici, Marian Barbu, Ioana Drăgan, Dinu Pillat, Constantin Cubleșan etc. își pot găsi formule noi de abordare, precum în studiile lui Al. Duțu, Romul Munteanu, Paul Cornea, Ion Ianoși, Tudor Olteanu, Mircea Muthu, Gheorghe Glodeanu și mulți alții, confirmând perenitatea genului și deschiderile moderne care le comportă.
Mircea POPA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024