Convingerea mea este că în Oicumena sunt cuprinse trei lumi, separate net una de cealaltă, după criteriul viziunii și al convingerilor existențiale ale indivizilor ce le compun: o lume în care și pentru care Dumnezeu există (lumea oamenilor religioși); o lume în care și pentru care Dumnezeu nu există (lumea atee); o lume în care și pentru care Dumnezeu există și nu există deopotrivă (comunitatea agnosticilor). Este evident, pentru orice ființă rațională, că Dumnezeu există. La fel de indubitabilă mi se pare afirmația că Dumnezeu este Atotputernic. De unde încheierea, ca într-un silogism, că, Atotputernic fiind, Dumnezeu poate decide orice, absolut orice, inclusiv ca, pentru cineva, în anume coordonate spațio-temporale și istorice, El Însuși să nu existe. Și existența, și eventuala Sa nonexistanță numai și numai El le hotărăște.
Cele trei lumi interacționează defectuos, fiindcă sensul vieții și scopul vieții sunt diferit înțelese, comunicarea nefiind posibilă decât la nivel superficial, convențional, nicidecum la un palier vital, profund. Indivizii aparținători acestor trei lumi sunt amestecați, nu constituie formațiuni compacte, fapt ce sporește dificultatea asocierii și a comunicării. În lumea ateilor un credincios este ridiculizat, izolat. În lumea credincioșilor, un ateu este privit cu circumspecție și condescendență. Situarea în existență a acestor două categorii este lipsită de echivoc. Mai complicate sunt situarea în existență și relația de vecinătate cu celelalte două lumi ale celor minați de incertitudine. Nedelimitați fiind, ambigui, sfâșiați, roși de îndoieli și predispuși la remușcări, componenții lumii agnostice trezesc simțăminte contradictorii, ceea ce asigură o comunicare cât de cât diversă și cât de cât substanțială cu ceilalți, îndeosebi, pare-se, cu cei credincioși. S-ar putea, eventual, aplica acestor ezitanți admonestarea adresată, în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (3, 14-16), Îngerului Bisericii din Laodiceea: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. Mulțimea greu definibilă, greu încadrabilă a celor incapabili să decidă, incapabili să aleagă, această mulțime de nefericiți se pretează evocării și studiului (inclusiv studiului artistic). Credincioșii sunt, poate, vrednici de laudă, ateii sunt, poate, vrednici de o binevoitoare reticență. Agnosticii însă stimulează analiza și retorica persuasiunii. Această extinsă introducere mi-a fost prilejuită de lectura unei cărți de poezie, intitulată Pasăre cu gușa de aur, prefațată de Cornel Ungureanu, apărută la Editura Eubeea din Timișoara, în 2023, și avându-l ca autor pe eruditul scriitor Gheorghe Florescu.
Nu știm și nici nu interesează căreia dintre cele trei lumi îi aparține eul empiric al autorului. Ceea ce contează pentru comentariul nostru este apartenența eului artistic. Or, această apartenență ni se pare a fi dramatică, ea trecând de la narcoza agnostică la regret și penitență, în plin dinamism al metanoiei. Iată: „eu sunt martorul care a văzut / și sfârșitul lumii / a fost în ziua în care / între mine și soare / a apărut umbra îndoielii / și a lipsei de credință…”. Sau, probabil la capătul unui îndelungat proces lăuntric, această clipă a revelației noetice (nu încă pnevmatice): „Îmi spui că n-am tihnită hrană / și apa de băut prihană, / că dintre toate, cel mai rău, / sunt hoț al sufletului tău. / că vinovat de toate-s eu, / eu l-am pierdut pe Dumnezeu…”. De pe această platformă reflexiv-imaginativă și emoțională se construiește realitatea estetică a volumului, adică lumea celui „căldicel”, ce pare a începe (sau doar a tânji) să cunoască fericirea dării în clocot: „rece-cald / rece-cald / muzică și mișcare / ochii spectatorului / strălucind / ca de febră”. Deocamdată însă eul agnostic și lumea lui parcurg etapele înstrăinării generate de un umanism exclusiv antropocentric: retragerea harului („Doamne, / nu mă înstrăina de mine! / Numai de mine / nu mă înstrăina!”), pierderea Centrului („vocea aceasta / nu e a mea / deși numai eu / o aud”; sau: „eu fără tine / nu-s copac întreg / sunt frunza lui / pierdută în pustie”; și încă: „Sunt ca un pui părăsit / care stă cu chirie / în propriul cuib”), rătăcirea, înstrăinarea de sine și disoluția eului („rătăcitor sunt / între cer și pământ…”; sau: „eu sunt cel străin de ființa mea”; ori: „eu, fluture, / rege al efemerului / eu, fluture, / domn al clipei”).
La răspântia acestei crize existențiale, i se deschid penitentului două drumuri: unul de înaintare spre idolatrie, rătăcire definitivă și dezastru, altul de întoarcere spre starea genezică, de regăsire a unității întru Ființă, de recuperare a sinelui. Poetul consemnează convingător și această etapă, cu situarea trudnică a personajului emblematic pe singura Cale: „în constelația Carminemi – / un alt Adam / și o nouă Eva”. Centrul Însuși este redescoperit: „Mănăstirea Albastră e centrul lumii”. Se pare chiar că insul, reintegrându-și statutul, se bucură din nou de binecuvântarea harului: „rugăciunea mea are efect / dacă nu o spun prin cuvinte / ci o simt prin încordarea / ființei care încă / mai sunt”. Traseul acestei încordate călătorii lirico-metafizice este pecetluit de o Rugăciune, pe care o transcriem în întregime, dat fiind că are și substanța, și alura unei arte poetice: „în pielea de mătase foșnitoare / a tigrului / îmbracă-te suflete / și nu te încovoia/ adună-ți oasele bătrâne / și mușchiul / inimii tale sufletești / încordează-l / ca săgeata din arc / pornește / și adună-mă de unde / m-am risipit / nu-ți va fi ușor / dar numai în tine îmi este / speranța / adună-mă la tine / întreg / și abia atunci poți să mă / părăsești”.
Este cât se poate de îmbucurător să întâlnești asemenea cărți de inspirație superioară, de factură precumpănitor spirituală, purtătoare și generatoare de emoții estetice, de idei trăite și gândite, în noianul de nimicuri emfatice și de jalnice trivialități ce pângăresc, în prezent, domeniul nobil și auster al Poeziei.
Eugen DORCESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024