Eliberate de aluviunile „clișeelor epocii dog-matice” (Eugen Negrici) sedimentate simptomatic în literatura română de până la relativa ei destalinizare, poeziile din cărțile de început ale Anei Blandiana – Persoana întâi plural (1964), Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), Cincizeci de poeme (1970) – s-au dovedit a fi, din perspectiva mutațiilor rizomice operate în inconturnabilul lor limbaj, componentele unui ireversibil/dinamic proces de modernizare, viguros sincronizat la marile curente ale poeticii universale.
Detabuizând deliberat iluziile peremptorii ale unui excesiv suprarealism, preocupată să evite programatic „discursul epicizant și didacticist” (Iulian Boldea), Ana Blandiana a refuzat „frecvent plasticitatea în favoarea subtilității, în planul semnului poetic” (Laurențiu Ulici). Grație direcției vizionare asumate, fără a „cădea în timp”, poeta a recurs perseverent, în plăsmuirile sale expresionist-ontologice, deghizate în totalitate în filosofii metafizice, la transfigurarea poetică, armoniosă a realităților circumstanțial ficționalizate. Imaginarul, cristalizat în epiderma modernist-arhetipală a acestora, permanent dominat de interferențe magice particulare, reclamă existența, alături de o consonantică înțelegere a lumii distopice, cum este și firesc, a sensurilor demiurgice ale creației. Cu antologia Integrala poemelor (Editura Humanitas, 2023, 820 p.), autoarea își pune în criză, pe de o parte, „imposibilitatea de-a trăi în afara textului infinit” (Roland Barthes), iar pe de altă parte, în spiritul aserțiunii lui Gérard Genette, anticipează necesara introducere în prozodie a procedeului postmodernist de „derivare a unui text din altul”, învederând în acest mod și axioma, sugerată de Hugo Friedrich, că „imperiul poetic al spiritului modern (…) nu există decât în virtutea cuvântului”: „Nu mai am dreptul să mă opresc. / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele. / O simplă cezură a versului / Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii, / Vărsându-i pe toți, sălbateci și singuri, / Înapoi în umeda grotă-a instinctelor” (Biografie) sau: „N-am alergat niciodată după cuvinte, / Tot ce-am căutat / Au fost umbrele lor / Lungi, argintii, / Târâte de soare prin iarbă, / Împinse de lună pe mare; / Nu am vânat niciodată / Decât umbrele vorbelor – / E o foarte iscusită vânătoare / Învățată de la bătrâni / Care știu / Că din cuvânt / Nimic nu e mai de preț / Decât umbra / Și nu mai au umbră / Cuvintele care și-au vândut sufletul” (Vânătoare). Activarea exuberantă a abjurației lexicale, explică la Ana Blandiana, cum sugeram, premisa ieșirii din extazele și convențiile rostirii tradițional-clasice, de program, și totodată „mutația de la epicul festivist și exterior la un lirism interiorizat” (Iulian Boldea). Prin urmare, metamorfozele discursului, manifestate și exprimate prin gesticulații subversive, la care se adaugă jocuri și dislocări structural-convergente, încifrează accepții complicat de înțeles în lirica „obsedantului deceniu”, fapt care relevă, în aceste împrejurări, introvertirea întru verslibrism a confesiunii: „Lăsați-mă să mă urc pe corabia cu poeți / Înaintând pe valurile timpului / Fără să-și clatine catargul / Și fără să aibă nevoie să se miște din loc / (Pentru că timpul se mișcă / În jurul ei tot mai repede)” (Corabia cu poeți). Propensiunea eului creator pentru alcătuiri tematice inițiate în „stadiul oglinzii”, imortalizate sinestezic în parabole subtile, indică, în planul scriiturii poetice, emanația unui imaginar hieratic produs consistent, printr-o extraordinară acuitate a inspirației, în recognoscibilul, spectaculosul mimesis auctorial: „Nu mă înlocui, / Nu pune în locul meu / Altă ființă / Pe care să o consideri tot eu / Și-n zadar / S-o lași să îmbrace cuvintele mele. / Fie-ți milă de ele / Dacă nu ți-e milă de mine, / Nu mă obliga să dispar / În fața unei străine / Care-mi poartă numele / Fără rușine, / Fără să mă imite măcar / Ca și cum / Nu m-ar fi cunoscut niciodată. / Nu încerca să pretinzi / Că sunt eu, dar schimbată, / Nu mă umili / Ștergându-mă din oglinzi, / Lăsându-mă doar în fotografii” (Din oglinzi).
Anticipând în substrat, fără reticențe, efectul „recuzitei” estetice generat de ambiguități ce sintetizează/reproduc exultanța cotidianului topit în poezie, Ana Blandiana își înalță, iconic, sub semnul forței intelectuale și al condiției de transcendență, ființa în care, paradoxal, „tremură vântul neființei” (Mormântul de afară): „Umilință de animal / În care fiecare celulă îmi cere să țip / Și eu nu știu / Cu răgetul cui / Să înspăimânt, / Umilință a nimănui, / Animal de pustiu / Fără chip, / Cu limba tăiată, / Scoțând / Numai sunete de pământ” (Sunete de pământ) sau: „O lume din care înțeleg atât de puțin: / Cuvintele mă îmbracă / în ceață și nori / Din care rar câte un luceafăr / Cu margini zdențuite / Încearcă să strecoare o rază fără sens. / Totul este sau prea departe / Sau prea aproape, / Lentilele mereu nepotrivite, / Formele nonfigurative, / Nici gust, nici miros, / Doar degetele pierdute / Pe suprafața zgrunțuroasă / A universului” (Pe suprafața universului).
Dublele, recurentele ipostaze ale personajului liric, acelea de a crea contemplație extatică la nivelul matricei actului de facere a poemului și, implicit, de a permite infiltrarea intempestivă, fără restricții, a spiritului în „pivnițele textului” (J-P Richard), desigur, pentru a articula perifrastic, în tribulații incandescente, frumosul și deopotrivă absurdul lumii născute din „scris și de trecerea timpului” (Suntem singuri), proiectează, prin apelul la o deschidere sincretică spre dilatare retorică, un univers fantasmatic guvernat de „conceptul unui lucru inexistent” (Stéphane Mallarmé). Devine destul de complicat să concentrezi în doar câteva teme de reflecție travaliul artistic auctorial, identificat printr-o pluralitate de registre culturale și de întruchipări estetice contextual livrești, edulcorate, localizate, hotărât lucru, într-o pregnantă convergență, în structura versurilor. Privit prin prismă barthesiană, logosul Anei Blandiana oferă, într-o primă instanță, o lecție „desfătătoare” despre puterea magică a cuvintelor de a demistifica haoscosmosul lăuntric și exterior al demiurgului și de a pune în abis, prin „focalizare epică” (G. Genette), apoftegmatica semnificație a artei poetice: „Așa cum gândurile nescrise / nu lasă în amintire / decât o urmă ambiguă / ca forma unui pas / în nisipul care i-a dat adăpost, / trecerea noastră prin litere / nu se întipărește / decât în substanța / celor ce în curând vor fi fost. / Ce posteritate fragilă! / Îmi imaginez uneori / cum foile manuscriselor, / asemenea frunzelor, / pot putrezi cu folos / în compost” (Așa cum gândurile nescrise). Dezvoltarea ludică, intertextual-evazionistă a textelor aflate permanent sub asaltul tumultuos al fanteziei creatoare, în care se recunosc cu ușurință ecourile emotive ale unui monolog compozițional, rafinat și inteligent, este supusă controlului sever al gândirii artistice libere de complexe, din care manierismul, instantaneu abolit, a deplasat cognitiv mirajul factual al toposurilor canonice dinspre ființa înlăuntrul căreia se aude „timpul scârțâind ca un scripete” (Ca niște păsări) spre un concret intrinsec, distanțat de convențional, de „Sunete nearticulate în care / Urechea mea omenească / Nu e în stare nicidecum / Să distingă un sens / Și nu înțelege dacă ea a surzit / Sau cel ce-mi dicta pân-acum / Refuză să mai vorbească / Și simte că urletul în pustiu / E singura formă de exprimare, / Pe care / Eu nu știu / S-o transcriu” (Pauză de scris): „Tu ești popasul în care cuvintele mele / sunt transcrise în alt alfabet. / Ție mă rog, / fără să știu ce să cer / în afară de tine însuți, / iar tu transcrii fără să înțelegi cuvintele mele / și le trimiți mai departe încet” (Ție mă rog acum) sau: „Ca între spirit și trup / Între sens și cuvântul care-l ascun-de / E o mare confuzie, / Ca și când ar fi un singur miracol / De nedespărțit, / Când miracolul e chiar despărțirea, / Clipa când carnea cuvântului cade / De pe oasele albe, uscate / Ale înțelesului, / Și descoperim / Că întotdeauna sufletul ne-a legat / Mai mult decât sângele” (Ca între spirit și trup).
Enigmaticele imersiuni aplicate în cercul ultraper-misiv al poeticii Anei Blandiana, se constată, provin din trăirile atemporal-iminente ale unui real textualizat, orientat când spre „amintiri circulare” (R. Barthes), când spre miteme fabulatorii desscrise în morfologia figurațiilor simbolico-meditative, accentuând și definind astfel vastitatea și uni-citatea operei. În context, compozițiile selectate în masiva antologie Integrala poemelor demonstrează temeiul actului de creație înlăuntrul căruia vocea lirosofului „prins în războiul ficțiunilor” (R. Barthes) sublimează sentimentul vremelniciei: „Răstignită pe-o pânză de păianjen / Căreia îi admir murind țesătura, / Nu-ncerc să scap de ceea ce mi-e scris / Cu propria mea mână. Ca și ura / Poemul a țesut năvoade-n jur / Să prindă-n ele semne și cuvinte. / Învinsă astfel: un cuvânt eu însumi, / Al cărui sens nu mi-l aduc aminte” (Pânza) sau: „Sunt eu ființa din oglindă / Sau doar o formă umplută cu fapte / Ca o păpușă de câlți? / (…) / O ironie zeiască / A decis ca toate / Visele să mi se împlinească: / Sunt un adult. / Înot în mulțimi, / Mă-nec în realitate; / Pașii mei nu mai sunt anonimi, / Nu mai știu să meargă pe mare; / Deși se zbat, / Brațele mele nu mai pot să zboare. / Nu mă mai recunosc. M-am uitat. / Aș vrea să revin. Dar spre cine? / Toți mă dor. / Și mi-e îngrozitor de dor / De mine!” (Împlinire).
Exuberanța revelațiilor poetice ale Anei Blandiana își are punctul de desprindere atât din efuziunile fluidizant-lăuntrice, cât și din stările extatice ale sufletului „mult mai speriat de nemurire / decât de moarte” (Eretic), capabile să releve, imagistic, liniile de demarcație dintre invizibilul-vizibilul, necunoscutul-cunoscutul și neînțelesul-înțelesul lumii, ușor permutabile dintr-un poem în altul. Datorită acestor inevitabile avataruri, retorica blandiană este net superioară tiparelor stilistice new-moderniste ale clasicilor contemporani generaționiști, dintre care puțini au izbutit să treacă pe sub fur-cile caudine ale himericului dicteu automat pentru a ajunge la postmodernism, cum este, de altfel, cazul Anei Blandiana. Iată cum într-o anumită circumstanță s-ar putea explica emblematicul fenomen: „Vino, Doamne, să vezi poezia săracă / Și poeții căzuți sub istorie blestem, / Vino, gol și frumos, și, de ți-e frig, îmbracă / Haina strâmtă-a acestui poem” (Apollo). Observată din unghiul respectivei atitudini, poezia Anei Blandiana este, cu toată făptura pusă în lumină de imanența sacrului, riguros filtrată de deambulări histrionice, chiar dacă pe alocuri identificăm, desigur, sub aparența vagă a eului hedonic, pulsiuni ezoterice pasagere, greu de înțeles. Consistența verbiajului scriptural însă reclamă, în sensul „ontologiei posibilului” (Constantin Noica), inepuizabilul extaz liric necesar la întruparea reflecțiilor filosofice în imagini esențiale din „lumea reală”, care nu poate exista „decât în virtutea cuvântului” (H. Friedrich): „Să mă nasc / Ca în ritmurile inițiatice / Din numele meu, / După ce decenii întregi / Tot ce eram / S-a concentrat, s-a chircit / În sâmburii câtorva litere oarecare? / Și acum să o iau de la capăt, / Să caut un alt grind / Roditor / Să îngrop semințele / Și să mă aștept apoi răbdătoare / Pe mine însămi răsărind? // Dar cine mai știe / Cum eram / Ca să mă identifice ca pe un cadavru / Privit cu repulsie de-aproape? / Și, dacă nu, la ce bun / Să mă tot scriu / Și citesc / Din mereu aceleași silabe?” (De la capăt). În consecință, efigiile caracteristice consubstanțialității lirice sunt reliefate în mitologii individualizate, susținute de gesturi expresive, care tind, oracular, prin sacralizarea cu maximă pregnanță a Ființei, să definească menirea demiurgică a creației: „Acest poem durează doar atâta / Cât îl citești: / Data viitoare când îl vei citi / Va fi altul / Pentru că tu vei fi altul / Și, bineînțeles, va fi complet diferit / Atunci când îl va citi altcineva. // El există doar în clipita / Stării tale de spirit / Pe care a construit-o / Din ce-a găsit în tine – / Trecătoare operă / Ca o foaie de hârtie / Pe o apă curgând / Mereu în altă direcție, / Neavând nicio importanță / Cine a pus hârtia acolo / Și dacă a scris ceva pe ea” (Acest poem).
Așadar, ideea că alchimia scrisului Anei Blandiana, pusă în valoare prin mesaj și limbaj, cel din urmă racordat la elementele unui modernism deghizat, în extensiune, care „este – în termenii lui Lucian Blaga vorbind – ceva «metaforic» (…) chiar și atunci când nu utilizează «metafore» propriu zise”, atribuie poeziei gradul zero al expresivității. Și dacă aceasta, printre alte accepții, mai are și darul firesc de a testa, din perspective înnoitoare de lectură, emotivitatea cititorului, înseamnă că oglindesc în text, fără adaos, vectorii ideatici ai unor motive poetice predilecte, infuzate strategic (printre multe altele: timpul, neantul, haosul, visul, umbra, oglinda, lumea, ființa, vocea, realitatea, nemurirea, singurătatea, tăcerea), capabile să exacerbeze ingenios și curajos tertipurile comunicării și să intruzioneze în compoziții, cu intenție ludică, măștile multiple ale propriului personaj liric. Asumarea coerentă, infailibilă a riscului de a impune categoric descendența plăcerii lecturii nu numai că introduce în relație spiritul și lumea creatoarei, dar și, mai ales, conferă virtuți ineluctabile versurilor în a căror substanță imaginația se suprapune, intercondiționându-se reciproc, peste mituri paradiziace proprii și, de asemenea, peste ficțiuni integral imagologice, sporite în nuanțe. Apetența Anei Blandiana pentru directive de stil caleidoscopice semnifică, într-un fel, rațiunea unor subterfugii epico-lirice metaforizant-ontologice, în care regimul ambivalențelor influențează fertil, fără echivoc, logosul: „Nu e nevoie să mai distrug / Aparențele: / Aparențele au putrezit / Și au curs ca o spumă murdară / De pe fața esenței, / Urâtă și veșnică. / Pot doar s-o privesc, / Dacă am destulă putere” (Poem) și: „Mă uit la clepsidra / În care nisipul / A rămas suspendat, / Refuzând să mai curgă. E ca într-un vis: / Nimic nu se mișcă. / Mă uit în oglindă: / Nimic nu se schimbă. / Visul opririi / Din drumul spre moarte / Seamănă morții” (Clepsidră) sau: „Ca o icoană verde / Decupată din pajiște / De rama ferestrei, / Iarba îmi crește deasupra biroului / Printre creioanele / Pe care încearcă să le convingă / Să înmugurească, / Printre tastele ordinatorului / Mândre să-i fie ogor. / Firele ei fac umbre-stafii / Peste pagini, / Bălării, / Înlănțuite ca niște litere / Ale unui text rău prevestitor, / Ca niște imagini / Ale unor viitoare paragini / De care mi-e dor” (Icoană verde). În altă ordine de idei, se poate concluziona că imaginarul Anei Blandiana își trădează izomorfismul, cu transcendență, în reflecții gnomice, exprimate contrapunctic, fără sofisticări, în deplina conștiință a materiei poetice, vizualizantă în sine, atât profunzimile subconștientului, cât și chipurile alterității justificând, în plan sincronic, logica și însemnătatea evoluției postmodernismului în literatura română.
Florian COPCEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024