Sinteza lui Nagy Levente, Reforma la români. Un fenomen de transfer cultural în secolele XVI-XVII (Oradea, Ed. Ratio et Revelatio, 2021, 438 p.) pune în joc ipoteze, mărturii și demonstrații de un notabil interes în deslușirea vieții intelectuale românești de la începuturile modernității. Căci despre modernitate este vorba în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, chiar dacă istoricii români ezită încă să o considere astfel, în pofida semnelor înnoitoare substanțiale care se degajă din epocă; printre altele, impactul Reformei religioase și intrarea spațiului locuit de români sub dominația politică otomană.
Atrage, printre altele, atenția o scrisoare a lui Frölich din 5 noiembrie 1562, din care se află că „vânzarea cărților chirilice în Moldova, Valahia, Transilvania și Ungaria nu a avut succes”. Retraduc: „Ar fi fost mai bine dacă cărțile ar fi fost tipărite cu litere latine, căci oamenii nu înțeleg chirilicele” („Es wäre viel besser, wenn din Bücher mit lateinischen Buchstaben gedruckt wären, denn die Leute verstehen die Cyrillica nicht”). Observația justifică un eșec comercial și este prea tranșantă ca să nu fie bănuită de o anume… superficialitate. La drept vorbind, cu cine putea intra în contact cel care o făcea în cele trei țări înfățișate paușal ca inaderente la scrierea în chirilică? Cine erau „oamenii” de care pomenește, potențialii cumpărători ai cărților de cult în chirilice având un conținut spiritual exprimat în română și „tivit” cu idei calvine? Preoții, cei dintâi, desigur. Dar cât de lipsiți de prejudecăți vor fi fost ei, acceptând cărți religioase în limba proprie oferite de un neamț, deci de un străin, care, în plus, nici nu era unul ortodox, de aceeași credință? Unul dintre răspunsurile cele mai la îndemână la ofertă putea fi acela că, vai, potențialul cumpărător nu știe citi. De unde până unde însă misterioasa și imprevizibila deducție că, dacă aceleași cărți ar fi fost tipărite în alfabet latin – rămânând însă în traducere română –, s-ar fi vândut mai bine? Ceea ce pare să dezvăluie această convingere exprimată de Frölich este că, în întâlnirile sale cu publicul potențial cititor de română, el a avut contacte mai mult cu românii catolicizați din diferitele părți ale Parțiului și ale Transilvaniei – probabil mai mult Banat și Hațeg, dar poate și Maramureș – și catolici români (Bacău, Săbăoani) ori husiți (Cotnari) din Moldova și din Țara Românească (Câmpulung ș.a). Va fi vorbit, Frölich, desigur, și cu sași cunoscători de română; și cu maghiari care înțelegeau și puteau desluși în scris limba valahă – cu condiția să se fi folosit alfabetul latin. Ce contacte și câte anume putea avea însă printre românii ortodocși din cele trei țări? Cât de amplu putea fi turul său comercial sau al oamenilor puși în mișcare pentru asta? Pe unde va/vor fi umblat în Moldova și în Țara Românească? Foarte posibil să se fi urmat căile deschise și întreținute prin legăturile comerciale tradiționale ale orașelor săsești: Brașov înspre Țara Românească, Sibiu și Bistrița mai ales către Moldova. Se va fi ajuns astfel cât de mult în teritoriu? Și în câte din orașele și târgurile acestor țări? Dificil de știut și, în orice caz, nu pe baza unei mărturii atât de succinte, nesecondate, în plus, de altele.
Pentru asemenea descinderi, dincolo de laconismul afirmației și al explicației lui Frölich, se cuvin făcute alte cercetări, cu alte mijloace. Dar rămâne, deocamdată, de constatat că informația provenită din scrisoarea lui nu este de o autoritate sigură, incontestabilă și nu pare să vădească o cunoaștere aprofundată a „terenului”.
Nagy Levente afirmă că „influențele Reformei apar mult mai pregnant în tipăriturile coresiene publicate la Brașov”, depășindu-le ca importanță și impact – dar nu și ca prioritate cronologică – pe cele sibiene realizate prin munca lui Filip Moldoveanul, alias
Mahler, alias Pictor. Explicația oferită de autor cu privire la această posibilă competiție în materie de zel convertitor și educativ între cele două centre de credință luterană transilvană ar fi, după el, că „magistratul orășenesc brașovean, cel puțin în intențiile sale, era mai hotărât decât cel sibian în privința reformării românilor”. Este însă de presupus că, la nivelul intențiilor, lucrurile stăteau mai bine în cazul Sibiului, de vreme ce în acest centru și-a inaugurat activitatea tipograful Filip Moldoveanul, oferind primul, din câte se cunosc până în prezent, niște cărți în română, nu multe, culese în alfabetul chirilic. Problema rămâne ce inițiative concrete au existat și ce mijloace au fost puse în joc pentru atingerea scopului. Cronicarul brașovean Simon Massa (1536-1605), citat de autor, consemnează, în 12 martie 1559, că „Johannes Benkner, judele Brașovului, împreună cu senatorii orașului, a reformat biserica valahilor și a hotărât să fie învățați enoriașii preceptele catehismului”. De aici rezultă că, la data consemnării, cele două inițiative – care trebuie privite separat – fuseseră duse la bun sfârșit. Prin urmare, biserica valahă fusese reformată… Dar ce înseamnă că biserica românilor a fost adusă la Reformă? Probabil că Simon Massa are în vedere doar biserica din Șchei, adică biserica brașoveană (nu necesarmente și bisericile rurale de prin Țara Bârsei). Cu alte cuvinte, preotul/preoții de la Sfântul Nicolae a/au fost pus/puși sub ascultarea religioasă luterană brașoveană. Totodată, s-a stabilit – spune cronicarul – și cel de-al doilea scop: predarea catehismului în limba enoriașilor valahi. În timp ce operațiunea dintâi, de natură administrativă, s-a înfăptuit prompt, creând premisele necesare atingerii celui de-al doilea țel, cel secund abia urma să înceapă. Succesul lui depindea de obținerea sau producerea materialelor scrise necesare educării religioase a românilor brașoveni în limba vorbită de ei.
Insistând asupra acestor chestiuni, vreau să subliniez că, după toate aparențele, în momentul consemnat de Simon Massa, trecerea românilor la Reformă, în ambianța luterană brașoveană, i-a vizat punctual doar pe românii brașoveni și că, după realizarea obiectivului care presupunea subordonarea și apoi controlul preoților români din oraș în raport cu autoritatea ecleziastică luterană săsească, s-a trecut la încercarea – mai complexă și mai de durată – a răspândirii cuvântului divin în limba acestora, mai probabil însă fără a se viza, cel puțin deocamdată, ansamblul românimii din principat ori, și mai de departe, al tuturor românilor, indiferent de statul în care trăiau. Fără îndoială că, într-o etapă ulterioară, ceea ce se urmărea era convertirea valahilor ca totalitate la Reformă, prin intermediul unor demersuri persuasive, dar în primul rând prin atragerea lor înspre lectură în limba română, cu concesia tipăririi cărților de interes nemijlocit cu litere chirilice. Acest lucru însă urma să se înscrie în durata lungă și să fie rodul unei acțiuni persuasive făcute cu tact pedagogic.
Catehismul care a materializat inițiativa traducerii în română a fost realizat, probabil, cândva între septembrie 1559 și mai 1560, adică la circa un an – sau chiar mai puțin – de la evenimentele consemnate de cronicarul Simon Massa. Rămâne astfel de apreciat rapiditatea cu care patriciatul brașovean și-a dus intențiile referitoare la reformarea românilor mai departe, inspirând, inițiind și finanțând traducerea și tipărirea catehismului românesc. Ceea ce remarcă Nagy Levente este că, deși prototipul urmat de traducere a fost catehismul lui Batizi András – apărut inițial la Cracovia, în perioada 1543-1545, și retipărit la Cluj, în 1555 – traducătorul, tratând cu fidelitate structura și conținutul modelului, nu a tălmăcit mot-à-mot textul. Cercetătorul explică această situație presupunând că Batizi și-ar fi prelucrat textul inițial într-un compendiu mai mic, acela fiind, de fapt, sursa folosită de Coresi. (Se postulează astfel existența unui intermediar ce abrevia sursa de bază.) El oferă și o alternativă la această prezumție: s-ar fi tradus după catehismul lui Benczédi Székely István (1505-1565), publicat în trei ediții la Cracovia (1538, 1544 și 1546), dar dispărut cu desăvârșire, cel puțin până în prezent. De vreme ce nu există probe pentru niciuna dintre cele două soluții oferite, nu ar fi oare mai la îndemână să fie creditat traducătorul ca ins capabil să sintetizeze și să exprime într-un mod propriu conținutul originalului urmat, al catehismului lui Batizi, respectând cu consecvență structura lui? Asta cu atât mai mult cu cât, prin structură, conținut și mărime – crede Nagy – catehismul cortesian era destinat educării copiilor. Să fi fost Coresi incapabil de strădania de a oferi celor mici, duși să învețe religie în ambianță bisericească, un text mai scurt, mai simplu poate, mai ușor de înțeles de către ei? Un autor care presupune că românii, prin unii dintre reprezentanții lor din sec. al XVI-lea, cunoșteau și foloseau terminologia bisericească central-europeană, prin pura deprindere orală, prin viu grai, nu poate accepta că s-ar putea ca răspunsul la eforturile sale sursologice de identificare a modelelor să fie circumstanța că nu au mai existat alte modele și că diaconul Coresi a tălmăcit mai liber, încercând poate să fie mai sintetic și mai pe înțeles, scrisul lui Batizi?
Oricum au stat lucrurile, pare evident că, prin primele inițiative, Reforma a poposit printre românii din Transilvania întâi la Sibiu, iar apoi la Brașov, așadar în cele două centre spirituale, culturale și, firește, economice de prima mână ale sașilor. Meritul de a fi încercat introducerea cititului cărților sfinte – și al cărților în general – în limba română le revine astfel luteranilor, abia ulterior principele și unii nobili calvini urmând exemplul săsesc.
Este întrucâtva surprinzător că în meritoria carte a lui Nagy Levente nu se discută deloc inițiativele pornite din anturajul lui Despot Vodă (noiembrie 1561 – noiembrie 1563) în materie, cum ar fi fost de așteptat. Căci chiar dacă în cele din urmă – și după abia câțiva ani – proiectul academic de la Cotnari a eșuat lamentabil printr-o reacție virulentă împotriva profesorilor reformați și, totodată, a însuși voievodului, deschiderea operată astfel în statul de la răsărit de Carpați nu poate fi trecută cu vederea.
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024