„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o.” (Titu Maiorescu)
Se spune că sufletul omenesc este înscris subtil și tainic pe chipul fizic al persoanei, în liniile și în designul fizionomiei. Fotografia alăturată acestui text a devenit în timp mai mult decât o imagine a persoanei, a devenit emblema personalității eminesciene, efigia sa poetică. În peste un secol și câteva decenii de posteritate, această imagine a lui Eminescu s-a contopit adânc și total cu personalitatea sa poetică, cu opera lui, încât azi nu-i chip să le separăm una de alta. Fotografia îl reprezintă pe Eminescu ca pe un zeu tânăr, frumos și inspirat, senin și atins de aura unei semeții geniale. Pe cât este chipul său fizic de frumos, tot pe atât el reverberează continuu și expresiv în plan literar, în cultura română, pe întinderea a mai mult de un secol și jumătate. Căci fotografia condensează în ea, dincolo de fizionomie, personalitatea literară a poetului, arcanele și căile operei ce se vor țese și edifica apoi, timp de două decenii, după data efectuării acestei poze, până la finalul său pământesc.
Nu agreez, ba chiar resping unele fotografii și unele picturi care-i deformează poetului, parcă dinadins sau poate neîndemânatic, fizionomia. Unele fotografii nici nu par autentice. Acele imagini nu reprezintă nervul poetic, tensiunea, anvergura, adâncimea și frumusețea operei, și mi se pare că, pe loc, imaginile lor se repercutează asupra întregii luminozități astrale ‒ de luceafăr ‒ întunecând unda luminoasă pe care, din această fotografie, El o emite în posteritate, în câmpul literaturii române. Căci imaginea din ea activează neîncetat asupra operei, precum opera reverberează perpetuu în fizionomia care o exprimă. Un circuit tainic cu dus-ntors între fotografie și operă a creat efigia poetică eminesciană. Aceasta, și pentru că orice fizionomie poartă amprenta inefabilă a propriului chip astral ce o luminează ‒ ori o întunecă ! ‒ și o tutelează misterios.
Unele portrete ale poetului par voit deformate, stângace sau defecte, căci, supusă intemperiilor vieții, fizionomia suferă deformări. În altă ordine de idei, Eminescu își are detractorii săi și în zilele noastre, cum să nu-i aibă. Și ce altceva pot oferi detractorii, pe lângă aere de superioritate, decât minimizare, imagini cu chipul poetului îmbătrânit la 37-38 de ani, ca la șaptezeci, sau degradat de boală, insinuând o viață ruinată de vicii, probabil, sau cantonarea în acuze și aserțiuni eufemizante emise cu satisfacție în calitate de „experți”, nu-i așa? Cred că până și a împiedica un eveniment dedicat lui Eminescu azi, undeva pe cuprinsul României, este tot o detracțiune și tot o minimizare. Este satisfacția cu care unii opinenți vorbesc nu despre adâncimea și frumusețea operei, despre universul și sistemul de idei, ci despre boala lui Eminescu, consecință a unui tratament inadecvat, aplicat cu rea intenție, despre pauperitate, nebunie, urâțenie sau despre înălțimea scundă a poetului. Ce fel de subiecte literar-culturale vor fi fiind acestea? Au ele vreo semnificație, să demonstrăm ce?
Creația lui Eminescu este un urcuș, este un pisc alpin pe care dintre români l-au urcat câțiva, G. Călinescu, Dim. Vatamaniuc, Petru Creția, Ioana Em. Petrescu, D. Popovici, francezul A Guillermou, italianca Rosa del Conte, D. Caracostea, D.S.P. Perpessicius și alții, mai niciunul în totalitate, ci cumva selectiv, pe suprafețe delimitate tematic sau după alte criterii. De altfel, cât de greu este de străbătut astfel de întinderi și înălțimi! Nu toți au suflul și energia intelectuală necesare pentru a răzbate prin ele! Dar că Eminescu ar fi fost neîngrijit și scund, că ar fi fost urât la înfățișare, că ar fi avut vicii, aici da, unii știu, se află în treabă ‒ „inteligenți” și „experți” cum sunt ‒ să producă, în posteritatea poetică, defăimări și umiliri care să dăuneze, pe cât cu putință, anvergurii reale a personalității și a creației sale care, din posteritate, îi augmentează și îi aureolează profilul fizic și pe cel spiritual. Detracțiunile, indiferent cine le comite, nu sunt acte și gesturi culturale, ci expresii ale unor frustrări. Aserțiunile minimizante rănesc și chipul poetului, de zeu tânăr locuind eternitatea, adânc întipărit în inima foarte multor conaționali și în inima celor care l-am îndrăgit. Nu e oare aceasta o rănire? Un atac perfid la imaginea lui Eminescu? Atac la una dintre valorile naționale reprezentative?! Cum sunt și diminuarea și desconsiderarea oricărei acțiuni care-și propune o înțelegere mai adâncă, mai nuanțată a personalității și a operei sale…
Dar cum se face oare că poetul era fermecător în limbaj, elegant în discurs, iar „cultura lui personală” se afla „la nivelul culturii europene de astăzi”? spunea Titu Maiorescu. Cum de avea acel farmec al vorbirii și acel spirit al prieteniei, încât mulți contemporani se voiau mereu în preajma lui!? Cum se face că exigentul Maiorescu îl considera definit de-o adâncă sensibilitate și de o profundă cunoaștere? „De o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa”, spune același Maiorescu. Mai bine s-ar jena teoreticienii nimicului și ai defăimării, mai bine și-ar pleca fruntea în fața chipului eminescian aureolat de genialitate. Frumusețea acestei efigii poetice vine din pecetea pe care însuși Dumnezeu i-a imprimat-o din naștere, „în a sa proprie ființă”, cum spune Titu Maiorescu. Au citit detractorii opera lui Eminescu, miile sale de pagini? Au înțeles ei articulațiile universului literar, filosofic și poetic? Nu. Ei vorbesc ca să se afirme, negând un poet de geniu. Ce eroare! Ce ignominie! Există inși care cred că neobrăzarea de-a ataca un scriitor genial le-ar da cuiva o aură eroică, de personaj curajos. Un tânăr intelectual din Cluj îl face pe Eminescu nici mai mult, nici mai puțin decât fondatorul doctrinei legionare!? De atât sunt în stare astfel de „exegeți”!? Nimeni nu poate fi îndreptățit să privească superior și arogant personalitatea și opera poetului sau efortul unora dintre noi de a-l înțelege în alte coduri decât cele narative. Ce-am fi fără Eminescu!? A se înțelege, iubindu-l sau nu, că, peste ceilalți scriitori, el este un pisc. Alți mari scriitori ai noștri – M. Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, I. Slavici, M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Călinescu, D.Vatamaniuc, T. Maiorescu etc. – i-au recunoscut cu reverență altitudinea.
Farmecul fotografiei eminesciene unice și relevante vine din fizionomia ce contopea luminozitatea personalității cu sensibilitatea și cultura sa, pasiunea cu talentul și iubirea copleșitoare de întregul vieții. La Blaj, cât a stat, a citit timp de o lună toate volumele în germană din Biblioteca Seminarului Teologic, uimindu-i pe clerici și pe seminariști. Avea doar șaisprezece ani. Adânc imprimate în fizionomia sa și relevate de liniile chipului (zeiesc), trăsăturile lui Eminescu activează din trecut spre prezent, asupra noastră și asupra lui însuși și, din toată posteritatea lui, ele reverberează spre chipul său din trecutul în care a trăit și a creat. Fizionomia eminesciană intelectuală și poetică, fizică și creatoare s-a concentrat în timp în tiparul acestei fotografii devenite emblema personalității sale literare ‒ căci geniul este perpetuu activ în posteritate. Răzbat din ea seninătatea și semeția unei tinereți ce nu ține de vârstă și de timp, o luminozitate și o severitate ce transcend anii și o gravitate peste vârsta pe care o avea tânărul Eminescu la cei nouăsprăzece ani ai săi, când s-a efectuat fotografia. Fizionomia sa indica o uimitoare energie emergentă ce s-a mistuit apoi, timp de două decenii, 1869-1889, în versuri și în idei, lăsându-și urmele ardente și strălucitoare în marile poeme, în texte publicistice, în poeme dramatice, în paginile celor șaisprezece volume editate azi (unsprezece volume în ediția Vatamaniuc, opt volume în ediția Mihai Cimpoi). Iar acest transcript al ființei sale „în șirurile clare” ale operei uimește, încântă și captivează irezistibil, cum numai energia intelectuală și spirituală ‒ de ordin divin, i-ar fi spus romanticii ‒ e în măsură să o facă. Evident că necesită o doză consistenă de informație culturală și un nivel intelectual considerabil și suficient de antrenat, ca să înțelegi și să iubești o operă de profunzimea și frumusețea celei eminesciene.
Chipul de Luceafăr ce privește din emblematica fotografie eminesciană radiază în întreg edificiul magistral, liric, spiritual și critic, al operei pe care ne-a lăsat-o moștenire. Promovând imaginea eminesciană autentică, îl promovăm pe El, pe „geniul mândru” al culturii/literaturii române care, din eternitatea timpului, a rupt o zi, oferindu-ne-o în dar ‒ Ziua Culturii Naționale! De aceea, în loc de a-i diminua notorietatea prin comentarii eufemizante, mai bine l-ar cunoaște amatorii de negări. Să-l citim! Spre a cunoaște altitudinea, întinderea și măreția operei sale. Să nu-i atribuim poetului național trăsături ignobile, căci o atare atitudine este nu doar inelegantă, ci de-a dreptul dăunătoare implicit cui promovează astfel de idei malițioase și erozive. Acei comentatori au, ei înșiși, o problemă. Moștenirea pe care poetul de geniu ne-a lăsat-o este amprenta dumnezeiască ce înnobilează cultura noastră.
Terezia FILIP
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024