Spuneam altă dată că literatura Estului european nu e prea luată în seamă e un adevăr parţial şi cu multe faţete de discutat – eu rămân la părerea că un scriitor naţional mare, în sensul aprecierii şi al asumării sale de un mare număr de oameni, e, implicit, universal, chiar netradus şi nerăsplătit cu Nobel. Renumele e o valoare relativă. Ar fi minunat şi măgulitor să avem sumedenie de scriitori de ieri şi de azi traduşi şi premiaţi aiurea, dar asta ne-ar mângâia orgoliul, nu şi spiritul… Limba română e „blocată paroxistic în propria expresivitate”. Îl citez încă o dată, a câta oară? pe Radu Cosaşu: „Personal, sunt un resemnat calm şi senin. Universalitatea e o problemă cu prea multe silabe. Ştiu că La râpa Uvedenrode e numai pentru cei care au citit Baltagul în original. Nu mă simt, pentru asta, nici provincial, nici depeizat. Şi nu din asta – fiindcă Gide n-a ştiut cine-i Vitoria Lipan şi nici Sadoveanu n-a dat semn că ar şti cine-i Castorp sau Kyo – ni se va trage sărăcia, sau insolvabilitatea, sau insisificarea!”
Se zice că biografia începe când te (re)cunoaşte celălalt. Poţi avea o viaţă foarte bogată şi, pentru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biografie nu ai. De aici – zice C. Noica – dorinţa de comunicare. Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt. Aş putea obiecta că, dacă instrumentul mi-e bun, dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale fiinţei, ale existenţei, ce importanţă are că celălalt mi-l ignoră? Instrumentul meu e, în acest caz, literatura română. Eu o cunosc şi ea mă slujeşte. Ceilalţi, străinii, n-o cunosc. E mai rău, din această pricină, instrumentul meu? Nicidecum. Fac parte nu dintr-o cultură mică, ci dintr-o cultură discretă. Mi se pare un nume mai potrivit şi acoperind mai bine adevărul. Culturile discrete nu sunt aşa prin firea lor ori fiindcă aşa doresc, ci prin natura circumstanţelor istorice, politice, geografice, cea care mă pune la discreţia altora şi mă sileşte la un rang secund. Pentru mulţi e greu de acceptat că înseşi conceptele de capitală şi centru sunt anacronice, că în „satul mondial” de azi sferele de influenţă şi punctele de reper sunt extrem de fluctuante. Televizorul, Internetul rup vechile linii de forţă, iar pilitura de fier se aşază „celular”, aş zice, cu centrul oriunde există oameni destul de siguri pe ei cât să înfigă un ţăruş de luare în stăpânire.
Nu mă alătur corurilor înlăcrimate scandând moartea culturii, a literaturii, a poeziei. Sentimentul întotdeauna crizic al carenţei, al absenţei conduce la poezie, la artă. Dacă se schimbă, se contorsionează, se dispută, se negociază modurile exprimării nu înseamnă decât că se întâmplă, azi ca întotdeauna, exact ce trebuie să se întâmple. Iar întâmplările noi se cuvin descrise toate, indiferent cât de scurtă le va fi viaţa. Nimeni nu are monopolul asupra „tendinţei subiectului de a se exprima”. Literatura română are exact atâtea şanse câte e în stare să-şi asume. Depinde, desigur, şi de ce înţelegem prin şansă. Nu cred nicidecum că scriitorii sunt coborâţi din ceruri – nici chiar ei n-au argumente suficiente şi solide pentru a se „înstăpâni pe Dumnezeu”, cum ar zice Gabriel Liiceanu. Marea lor şansă şi frumuseţea le stau în omenesc…
Că sunt oameni care nu citesc poezie/literatură şi pot trăi şi aşa nu e nicidecum o catastrofă. Vorba lui Ovidiu, ignoti nulla cupido. Nu-mi pot imagina societăţi, popoare întregi cuprinse brusc de patima lecturii. Clujul plin de sute de mii de oameni înaintând năuci pe străzi cu o carte de poeme în mână ori recitând cu ochii mijiţi, în transă, versuri – iată o privelişte, pentru mine, hilară, dacă nu chiar horror. Cititorul împătimit a fost şi rămâne o raritate. Cum situaţia materială a literaturii/a scriitorului depinde tot mai mult de piaţă, se vor petrece tot soiul de schimbări, unele nu prea plăcute. După ’89 românii, scriitori ori nu, s-au dovedit foarte dornici să schimbe, să răstoarne, să iasă din trecut şi să intre rapid şi fără traume în „viitorul luminos” – lucru niciodată posibil. Tranziţiile sunt grele fiindcă intră în joc „ingrediente” imprevizibile – ca să nu mai vorbim de graba românească de a ajunge care-i face pe români să fie, paradoxal, mereu pe drum!
În The Literary Review (summer 2002, volume 45, number 4), Adam J. Sorkin, vechi prieten al poeziei române, descrie pe înţelesul tuturor un fenomen la prima vedere de neînţeles: supravieţuirea/înflorirea poeziei în regimul comunist. Această dezinvoltă situare în interstiţiile statului totalitar, despre care vorbeşte şi Andrei Pleşu în Viaţa intelectuală sub dictatură, poate să stupefieze. Uimirile sale însă îl conduc spre foarte vechea descoperire că poezia adevărată se naşte, de cele mai multe ori, în profunde stări carenţiale, tensionate şi apăsătoare, din constrângeri – Ioana Bot numără constrângerea, într-un studiu despre poezia cu formă fixă, printre conceptele definitorii ale po(i)eticii – şi strâmtorări, din absenţă şi prea-puţin, din încontrare obstinată la oprelişti. Că mai ales căderea poate promite „fericiri”, nu echilibrul şi seninătatea.
L-aş evoca aici, din nou, într-o paranteză, pe Paul Watzlawick cu bestsellerul Cum să-ţi faci singur nefericirea (titlul în original: The Situation is Hopeless but not serious. The Pursuit of Unhappiness, iar în versiunea franceză pe care am avut-o la îndemână: Faites vous-même votre malheur, Seuil, 1989) – o parodie spumoasă şi gravă la situaţii şi psihologii contemporane. Tonul uşor, în aparenţă, umorul cu tuşe negre – pe coperta ediţiei franceze e reprodusă o caricatură de Daumier – sunt motivate, într-o prefaţă, prin apartenenţa autorului la zona cea mai densă în atitudini absurde a lumii: fostul imperiu habsburgic, cel compus dintr-o mulţime de culturi atât de diferite, încât nicio soluţie de bun simţ la vreo problemă nu putea fi sperată vreodată. Locuitorii acestei zone paradoxale (ardelenii, şi ei, fireşte!) ştiu că „viaţa e disperată, dar nu e gravă”, de aceea problemele cele mai simple îi depăşesc, iar pe cele imposibile le rezolvă, stupefiant, ca-ntr-o doară, absurdul fiind pâinea de fiecare zi a minţii lor. Cel dintâi martor al nevoii de nefericire a omului este Dostoievski, cel mai mare dintre psihologii lumii, în opinia unui Nietzsche: Omul nu-i făcut pentru fericire (Pascal Bruckner spune cam acelaşi lucru: nimeni n-a promis omului fericirea, e straniu cât de supărat poate fi că n-o are). Oricâte binefaceri ai îngrămădi pe capul lui, „îşi va pune confortul în pericol şi-şi va dori cu încăpăţânare vreo mizerie dăunătoare, vreun gunoi costisitor”, îşi va apăra „visele fantasmatice şi această degradantă stupiditate”. Nefericirea, Răul sunt totodată condiţii ale propăşirii, ale împlinirii, ale depăşirii de sine. Răul este productiv, activ, rodnic. Binele anihilează funcţiile vitale. Autorul ne trimite la rudele noastre închise în „binele” grădinilor zoologice, acolo unde li se acoperă automat nevoile, tot aşa cum societăţile moderne cheltuiesc sume uriaşe pentru a înlătura din calea oamenilor toate piedicile, toate manifestările Răului, rezultatul fiind aplatizarea, apatia, cenuşiul, angoasa.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 6 (253), iunie 2024