În 2018, la Editura Humanitas Fiction, a apărut o ediție aniversară a romanului Alchimistul de Paulo Coelho. Inițial, cartea a văzut lumina tiparului în 1988, în Brazilia, țara natală a scriitorului. Prin romanul Alchimistul, în 2009, Coelho a reușit performanța extraordinară de a intra în Guinness Book drept autorul celei mai traduse cărți aparținând unui scriitor în viață. Iată de ce surprind confesiunile prozatorului privind maniera anevoioasă în care a avut loc, într-o primă etapă, receptarea romanului. Drumul către succes este reconstituit în eseul intitulat Gânduri la aniversarea Alchimistului. Privind lucrurile în răspăr, este greu de imaginat că un roman vândut în zeci de milioane de exemplare s-a impus cu dificultate. Cu toate acestea, la apariția cărții, în Brazilia, nimeni nu a dat importanță Alchimistului. Un librar din nord-estul țării a mărturisit că, în prima săptămână de la lansare, a fost vândut un singur exemplar. După șase luni, a mai fost cumpărat unul de același cititor. După un an, devenea clar că romanul a devenit un eșec, iar editorul și-a reziliat contractul cu autorul. La patruzeci și unu de ani, Coelho era disperat, dar nu și-a pierdut încrederea în cartea pe care a scris-o. Deoarece era vorba despre o lucrare care îl reprezenta în întregime, îi exprima Legenda Personală. A fost nevoie de o nouă ediție pentru ca romanul să înceapă să se vândă. Adevăratul succes a venit însă abia după publicarea cărții în Statele Unite, unde ea a fost lansată cu mare vâlvă. Reclamele din New York Times și din alte publicații influente, dar și cititori precum Bill Clinton, Madonna și Will Smith au contribuit la transformarea treptată a romanului într-un veritabil fenomen literar. Alchimistul a ajuns în topul de vânzări al ziarului New York Times, unde a rămas timp de 267 de săptămâni. Romanul a fost tradus în 81 de limbi, fiind inclus printre cele mai bune zece cărți ale secolului XX. În mod firesc, Paulo Coelho a devenit unul dintre cei mai apreciați romancieri ai lumii. Intenția prozatorului a fost aceea de a scrie despre sufletul său, ceea ce face ca Alchimistul să devină o carte vie. La fel cum Flaubert se identifica în doamna Bovary, Coelho se recunoaște în propriul său personaj. De aici afirmația: „Eu sunt Santiago, păstorul care-și caută comoara, la fel cum și voi sunteți Santiago, căutându-vă comoara. Povestea unuia este povestea tuturor, și căutările unui om sunt căutările întregii omeniri”. În felul acesta este explicată și receptarea favorabilă a cărții în rândul unor lectori aparținând unor culturi diferite. Recitind romanul, prozatorul retrăiește toate senzațiile pe care le-a simțit atunci când l-a scris. Mai mult, este fericit, deoarece cititorii îl înțeleg. Nutrește convingerea că povestea poate stabili punți între oameni, dincolo de religia și de apartenența lor politică diferite.
Gândurile la aniversarea Alchimistului sunt urmate de o Prefață, în care se menționează faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui mag, care nu a fost o operă de ficțiune. Romancierul recunoaște că, fascinat de ideea transmutării metalelor și de posibilitatea descoperirii Elixirului tinereții fără bătrânețe, a dedicat unsprezece ani alchimiei. Ideea că într-o bună zi totul se va sfârși îl ducea la disperare. Drept consecință, aflând despre existența unui lichid magic în măsură să îi prelungească viața, s-a decis să se dedice găsirii acestuia. Cu toate că în anii ՚70 ai secolului trecut încă nu existau publicații serioase consacrate alchimiei, a început să își achiziționeze numeroase cărți din străinătate și să studieze simbologia complicată a acestora. A încercat să își caute și un maestru spiritual printre puținii specialiști din Rio de Janeiro, dar a fost refuzat. În ciuda efortului depus, rezultatele nu l-au satisfăcut. Avea impresia că se găsește pe un drum greșit, deoarece numeroasele conotații ale limbajului simbolic permiteau o uriașă cantitate de erori.
În 1981 a făcut cunoștință cu organizația ocultă RAM, unde, în sfârșit, și-a găsit un maestru spiritual. Drept consecință, s-a apucat să studieze din nou alchimia. Într-o noapte și-a întrebat mentorul de ce este atât de vag și de complicat limbajul alchimiștilor. Maestrul i-a răspuns că există trei tipuri de alchimiști. Unii sunt impreciși, deoarece nu știu ce vorbesc. Alții sunt impreciși, chiar dacă știu ce vorbesc, fiind conștienți de faptul că „limbajul alchimiei este un limbaj adresat inimii, și nu rațiunii”. Ultima categorie este alcătuită din cei care nu au auzit de alchimie, dar care, prin experiența lor, au reușit să descopere Piatra Filozofală. Numit J. (de la Jean), maestrul lui Coelho – care aparținea celui de-al doilea tip de alchimiști – a început să îi dea lecții de ezoterism. În felul acesta, prozatorul a descoperit că limbajul simbolic era „unicul mod de a atinge Sufletul Lumii sau ceea ce Jung a denumit «inconștientul colectiv»”. Drept consecință, prozatorul și-a găsit Legenda Personală și Semnele lui Dumnezeu. A început să conștientizeze faptul că „a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleși, ci a tuturor ființelor omenești de pe fața Pământului”. Acesta este motivul pentru care Alchimistul este și un text simbolic. Pe parcursul lui, prozatorul și-a transmis toate cunoștințele din sfera ezoterismului, dar aduce și un omagiu marilor scriitori care au ajuns la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges, Malba Tahan. Ampla prefață se încheie cu o parabolă biblică despre cei care simt într-adevăr o dorință arzătoare ca să dăruiască ceva și care nu pot fi opriți din calea lor.
Există două teme majore care se împletesc puternic în roman. Este vorba despre alchimie și despre călătoria inițiatică. Suprapunerea lor nu este întâmplătoare, deoarece atât studiul alchimiei, cât și călătoria dobândesc puternice valențe spirituale, se transformă în niște aventuri ale cunoașterii. În 1986, Coelho a parcurs faimosul traseu al pelerinajului Camino de Santiago (cunoscut și sub numele de Drumul lui Iacob), eveniment care i-a marcat puternic existența. Punctul terminus al acestui drum este altarul apostolului Sfântul Iacob cel Mare din catedrala orașului Santiago de Compostella, localitate situată la aproximativ 35 km de coasta Atlanticului. Un traseu inițiatic asemănător străbate și protagonistul romanului Alchimistul. Nu întâmplător, numele lui este tocmai Santiago.
Romanul îi este dedicat lui J., „alchimistul care cunoaște și folosește secretele Marii Opere”. Acest misterios maestru spiritual este reprezentantul unui ordin religios ocult de origine catolică, numit RAM (Regnum Agnus Mundi).
Narațiunea este alcătuită din două părți inegale ca întindere, precedate de un Prolog și urmate de un scurt Epilog. Imaginea Alchimistului apare deja în prefața romanului, după care dispare pentru o lungă perioadă de timp. Acesta citește o carte veche, fără coperți, de Oscar Wilde, în care găsește o frumoasă prelucrare a mitului lui Narcis. Desigur, Alchimistul cunoștea legenda tânărului vrăjit de propria sa frumusețe. Personajul era atât de fascinat de el însuși încât, într-o bună zi, a căzut în apă și s-a înecat. În locul respectiv a apărut o floare care s-a numit narcisă. Oscar Wilde schimbă firul epic al mitului. După moartea lui Narcis au sosit naiadele – zeițele izvoarelor și ale pădurilor – și au găsit lacul cu apă dulce transformat într-un ulcior cu lacrimi sărate. Întrebat de nimfe, lacul răspunde că deplânge soarta nefericită a lui Narcis. În mod paradoxal, el nu știe dacă tânărul a fost frumos sau nu. Îl jelește deoarece, ori de câte ori se apleca deasupra apelor, lacul putea să vadă în fundul ochilor lui propria sa frumusețe. Cu alte cuvinte, narcisismul personajului mitic este dublat de cel al apei.
Debutul romanului îl prezintă pe tânărul păstor Santiago dintr-un sat spaniol din Andaluzia. Acesta este un personaj atipic pentru meseria pe care o practică, deoarece a absolvit seminarul teologic și nutrește o pasiune vie pentru lectură. În viziunea sa, cărțile aveau o dublă utilitate. Ele permiteau o petrecere agreabilă a timpului pe parcursul zilei și constituiau niște perne confortabile în toiul nopții. Tânărul vorbește despre energia misterioasă care îi unea viața de cea a turmei sale. Cunoștea fiecare oaie după nume și credea că acestea înțeleg ceea ce spune. Drept consecință, avea obiceiul să le citească fragmente din cărțile care îl impresionaseră. În ultimele zile, interesul păstorului a fost acaparat de fata negustorului la care trebuia să ajungă.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024