Autor prolific în mai multe domenii, dintre care teologia, psihologia, istoria literară, literatura, Iuliu-Marius Morariu a publicat recent un nou volum, de data aceasta de proză scurtă, Părintele Savarion şi alte năzdrăvănii literare (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022), cu un cuvânt înainte de Flavius Milăşan şi cu o prefaţă de Victor Constantin Măruţoiu.
Descoperim aici un povestitor de autentic şi remarcabil talent, din stirpea lui Ion Creangă şi a lui Damin Stănoiu, dar aşa cum nu s-a mai văzut încă în literatura română contemporană. Cadrul general al povestirilor îl reprezintă viaţa la ţară cu tradiţiile, obiceiurile, credinţele şi superstiţiile ei, în anumite zone geografice, dar care în multe cazuri pot fi generalizate. Din acestea se vede în mod neîndoielnic legătura ţăranului român cu glia strămoşească, dar şi admirabila frumusețe a sufletului acestui împărat al pământului românesc.
Cum se vede şi din titlul cărţii, povestirile, în majoritatea lor, se desfăşoară în jurul personalităţii preotului de ţară, cu rolul său în comunitatea rurală incluzând autoritatea morală, înţelepciunea, caracterul sfătos al relaţiilor cu ceilalţi, dar, desigur, şi simplitatea cu scăderile ei, de unde, uneori, gafe, compromisuri, abateri de la norme canonice sau de altă natură. Toate acestea descrise cu har deosebit de un autor care are un acut sens al amănuntului, fapt ce face naraţiunea o încântare, iar lectura atrăgătoare, fie că e vorba de o descriere a unei persoane – fizic sau psihologic – sau a unei situaţii specifice.
Totuşi, pe lângă povestirile – majoritatea – din satul unor vremuri demult apuse, ca dintr-o altă lume, autorul, venind mai aproape de zilele noastre, are şi referiri la colectivizarea agriculturii din epoca regimului comunist de început, din epoca post 1989 sau din cea digitală, curentă. De exemplu, cu ton deosebit de critic, şi ironic, dar şi de amărăciune, comentează ajutoarele cu lucruri second-hand venite din Occident după evenimentele din decembrie 1989.
Stilul folosit, în general, este expunere la persoana a III-a, dar unele întâmplări sunt prezentate la persoana I, când povestitorul este el însuşi preotul în jurul căruia se ţese povestirea, când naraţiunea ia forma unei scrisori trimise altei persoane sau când evenimentele întâmplate autorului, personal, sunt relatate ca un fel de spovedanie, de destăinuire menită să descarce, să uşureze sufletul. Altfel spus, unele întâmplări sunt povestite din interior, fără să se simtă că cineva, din alt timp, le relatează. Altele sunt prezentate la jumătate, povestitorul fiind prezent la întâmplări, dar totodată distanțându-se de ele, ca trăind, în pragul dintre două epoci. Altele sunt descrise din exterior.
Talentul de povestitor al lui Iuliu-Marius Morariu reiese cu evidenţă şi din limbajul folosit, un limbaj colorat de o fermecătoare naturaleţe, incluzând graiul local, plin de savoare, în multe cazuri reflectând înţelepciunea populară, întrebuinţând expresii pitoreşti, imagini plastice, metafore, epitete şi comparaţii, fără însă a introduce nimic strident sau fabricat; totul este prezentat ca într-o fotografie unde fotograful a surprins cât mai fidel fiecare detaliu al imaginii pe care vrea s-o imortalizeze.
Pe ici, pe colo autorul mai foloseşte câte un neologism, uneori pentru efect umoristic, căci umorul de limbă, mai subtil sau mai robust, comicul de situaţie, ironia când fină, când ascuţită, caracterizează acest volum ţinând cititorul legat de pagină. Situaţiile hilare, ridicole, penibile, năstrușnice, năzdrăvane care abundă în texte îndreptăţesc pe deplin titlul ales de autor pentru acest volum.
Iată doar câteva dintre expresiile delicioase întâlnite aici: „corul privighetorilor răguşite” (pentru bocitoarele de la înmormântarea cuiva), „sunet de clopot la urechea surdului”, „aşteptând viza finală pe paşaportul pentru eternitate”, „băbăciune”, „decolteu cu vedere la mare”, „limbaj paraverbal”, „binecuvântări consumiste”, „exces de pensie” (pentru funcţionarii cu pensii foarte mari), înjurături „cu trimiteri genealogice şi ginecologice”, „trocovelniţă” (pentru o maşină veche) şi multe altele.
Prin acest volum, Iuliu-Marius Morariu aduce în actualitate un timp uitat care i se va părea tânărului cititor de azi, cu siguranță, fabulos, mitologic. Nimeni din exteriorul branşei preoţeşti nu ar putea scrie astfel de texte cu vocabular specific, experienţă personală directă şi educaţie teologică adecvată. Deci faptul că povestirile sunt din viaţa Bisericii este cu atât mai important cu cât în literatura română contemporană aşa ceva este rara avis. Unii care scriu se tem să nu fie acuzaţi că îşi bat joc de Biserică, alţii nu au talentul de a scrie aşa cum o face în mod exemplar Iuliu-Marius Morariu.
Theodor DAMIAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024