Reiau aici titlul unui text mai vechi și încerc un crochiu. Ioan Es. Pop este laureatul din acest an al Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga”. Am făcut parte, alături de Mihai Zamfir (președinte), Gabriel Coșoveanu, Horia Gârbea, Vasile Popovici, Vasile Spiridon și Răzvan Voncu, din juriul care, la Lancrăm, l-a ales dintre cei șapte nominalizați: Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Vasile Dan și Ovidiu Genaru.
În urmă cu douăzeci de ani, am descoperit un poem semnat Ioan Es. Pop în colțul din dreapta sus al primei pagini din Ziua literară: „Cam asta-i tot ce mai rămâne după: / un sac din care spaimele s-au dus / micsandre stinse în trupeasca supă / și nimeni care să mai șadă sus. // din vena cavă gongul nu mai bate / aorta poate doar c-a ațipit / dar e un somn enorm în astea toate – / trăiești doar ca să mori ce-i de murit // lasʼ că ne văd alți ochi, noi nu-i vedem, / noi ne continuăm înaintarea. / de-acum între viermi ca în harem, / o nevedere parcă vede marea, // în timp ce morți mai vechi și mai ferice / fac semne largi că vor să se ridice”. L-am citit ca pe un ecou al versului popular maramureșenesc pe care l-am citat de nenumărate în scrisul meu: „Numa m-or vedea că nu-s…”. Am urmărit de atunci și mai atent tot ce scrie.
În toate cărțile sale, Ioan Es. Pop urmează un program de o consecventă cu sine austeritate. Spuneam altădată că poemele lui mi l-au adus în minte pe Jack Kerouac, cu jam-session-urile sale monotone, cu naivitatea refrenelor de jazz, improvizate şi libere fiindcă nimic din lumea mare nu li se supune. În aspra şi senina mitologie personală a ardeleanului exilat în capitală, funcţionează acelaşi tratament liber al materiei verbale şi existenţiale, acelaşi ritm legănat, cu paşi mărunţi, într-un swing care visează orizonturi nesfârşite şi răspunsuri. „Om singur lângă om singur” improvizează în partitura eului liric descântece de aflat un rost. „Du-te mai departe, ins nemişcat”, căci „aici viitorul / aproape-a trecut”.
Poetul (ne) privește dintr-un înăuntru care sugerează captivitatea. Sunt imagini ale închisorii unui ins scrutând „realul” din interioritatea sa vulnerată. Mesajul era chiar acesta încă de la Ieudul fără ieșire, trecând prin Petrecere de pietoni, Podul, Unelte de dormit, toate, variațiuni pe aceeași temă. Ioan Es. Pop emite periodic, sacadat și fără speranță dinspre muritudine.
Fiindcă „nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu / cine şi când şi la ce” şi „nu mai contează dacă sau dacă nu”, în Podul descopeream un poet al nominativelor, căci acuzativele sunt excluse ori se exclud axiomatic din calculul existenţial. E şi calea de întâlnire a poeziei sale cu Bacovia, poetul nominativului absolut (cum l-am numit în Declinarea poeziei). Aglomerarea de nominative nesigure şi năuce, care şi-au pierdut autoritatea şi rostul, rămânându-le doar îngânarea monotonă, în ecou, a numelor lor prime, traduce carenţa de existenţă („Aici viaţa se bea şi moartea se uită”) ori alergia la excesul (imaginar) al trăirii, vindecate amândouă prin exerciţii de fire în timp şi spaţiu. Ca la Bacovia, totul stă, iar poemele inventariază neobosit această stare nesfârşită într-un circuit extenuat al vieţii/morţii. Un fel de rânduială – aşa a fost să fie – e recapitulată pe îndelete, cu tărăgănări de doină ardeleană şi cu speranţa, vagă şi încăpăţânată, a descoperirii unei ieşiri. Poemele sunt naturi statice cu umbre mişcătoare, descrise (cântate) ca-n picturi naive trecute, în van, prin şcoli înalte. Lumea/fiinţa stă, pluteşte, este, într-un trecut etern şi confuz şi un viitor incert, între care prezentul îşi numără alb averile: „este vinerea şi este seară”, „e un ceas în cameră”, „e şi un pepene roşu”, „e trei dimineaţa”, „aia-i fereastră, uşa-i dincoace”. Genitivele nu pot fi frecvente într-o poezie cu rădăcini de Ardeal de Nord – apartenenţa nu intră în discuţie, posesiunea e mai degrabă interioară. Doar atât că nu i se mai ştie rostul când „drumul ţării e lunguţ”. Dialogurile sunt inevitabil sumare şi cu toate valenţele libere: „mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis / vai”. Numărătoarea prin nominative continuă canonic şi poate cuprinde orice când „totul este posibil şi / nimic nu mai are rost”.
În Petrecere de pietoni îşi asumă moartea intravitală cu aceeaşi seninătate neagră, cu o gureşenie taciturnă, cu despicări iuţi-încete ale înfăţişărilor fiinţei. Ca, de pildă, în aceste versuri cu încheierea lor seacă, retezată: „dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor, / poate că n-aş fi murit. Poate / aş fi înfiinţat o altă moarte. / poate o altă credinţă, oricât de măruntă, / mi-ar fi fost destulă pentru a pluti. // dar am crescut, ca orice om îngrozit, / în religia morţii. / o moarte care nu vine din eşecurile noastre, / ci dintr-o proastă deprindere, // din resemnarea că dac-ai învăţat să mori / e musai să mori.// numai că ţi-am spus eu, vere, / e puţin probabil să mori când mori: / o celulă ori poate mai multe / rămân să te frământe mult după aceea // şi abia când dispar, după cinci mii de ani, / te vei odihni, ticălosule”.
În poemele din Unelte de dormit, dincolo de exasperarea repetitivei alternanţe de contrarii, se insinuează acum şi receptarea monotoniei ca ideal, ca aspiraţie ultimă. Poemele se cântă pe dos, ignorând anume sensul acelor de ceasornic. Stăruie în multe dintre poemele volumului o dorinţă strunit-sfâşietoare de a recupera inocenţa. Nu doar a vârstelor fragede, atât de fragede încât moartea devine o vecinătate bună, ci şi a unei lumi secrete şi calde a necuvântătoarelor, ca în când eram mic, visam să fiu şi mai mic – „cât un cartof, atâta mă visam. / pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pământ şi gata, până toamna nu-i mai necăjeau. // mă visam în cuib, printre ei, / dormind cu dulceaţă-n întuneric, / întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara / iar apoi căzând din nou în somn. // şi toamna să mă trezesc tot nedormit // […] şi tot aşa, să rămân să dorm mereu, / din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib, ani mulţi, neîntors şi uitat”. Experierea monotoniei prin vers („Mai zi-ne o minciună de-a ta că poate te credem”) descompune gesturi banale până la a le scoate la iveală, deodată cu misterul, esenţa, aceea a circuitului etern al viului, nepăsător la dilemele/întrebările omului. Deşi nimeni nu răspunde de Sus, poetul se simte inclus anume unui proiect distrugător, luat în vizor de chiar conştiinţa muritudinii sale. Într-o epocă dezîncântată şi fără miză, poetul aproximează o ars fidendi sucită, timid-iconoclastă: „spaima de fericire se instaurează / definitiv, mână-n mână / cu spaima de păcat”; „şi-apoi el ştie că, într-un final, / toate se vor plini cum s-a scris/ şi cei din urmă vor fi cei din urmă“. Pe bună dreptate, Nicolae Manolescu citea în poezia lui „o puritate excepţională a tragicului”.
Ioan Es. Pop găseşte în metafora alcoolurilor un interlocutor supus, care să-i asigure, prin chiar excluderea sa din rândul lumii „lucide”, salvarea nu doar de căderea, pe nesimţite, spre moarte, ci şi de angrenajul cutumelor sociale, apăsătoare şi reci, cu ceva kafkian în severitatea lor îngheţată. Singur şi inocent, suferind de simptomele condiţiei sale de simplu muritor, Es. Pop e hărţuit de vini inventate ori agravate de dogme şi ideologii străine esenţei sale. Alcoolul e, atunci, monedă de schimb ori de schimbat perplexităţi, nedumeriri, căderi. Epicitatea poemelor sale e înrudită cu aceea a lui Ion Mureşan prin instrumentarul neoexpresionist, infuzat cu un anume timbru transilvan. Uneltele de dormit sunt retractile, cu ochii întorşi spre sine într-o gesticulaţie infantilizată stăruitor. La simptomul deja contabilizat de sociologi al micşorării omului, poetul adaugă o şi mai drastică micşorare, până la dispariţia din schemă, până la alunecarea din marele Registru civil: „nu mai crezi decât în istorie. / iar istoria vorbeşte doar despre dispăruţi.”
Originalitatea şi forţa poemelor lui Ioan Es. Pop decurg din calitatea obstinatei radiografii, din capacitatea ei de a vedea clar, net, în fiecare clipă finitudinea. Nu e doar conştiinţa morţii intravitale, a morţii la purtător (cum o numeam altă dată), ci o acutizare a privirii de sine, de lume, până la dispariţia oricăror atenuări prin uitare. Poemele lui Ioan Es. Pop poartă pretutindeni tigva la vedere. Însemnările celui pândit de moarte – care răstoarnă relaţia pândindu-şi el obsesiv sfârşitul – recurg la poem ca la un aparat roentgen privilegiat. El scrie o epica thanatica ivită din privirea care descrie miezul muritor al fiinţei, pe care îl vede şi căruia îi numără semnele. S-a observat deja că, în mod neaşteptat, poemele thanatice ale lui Ioan Es. Pop predau nu frica, ci arta fricii, nu angoasa, ci fragila bucurie a viului de a-şi desena meticulos miraculoasa viaţă trecătoare.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024