Elena Cristea este un scriitor cu o sensibilitate aparte, cu o scriitură amplă, generată de un joc interior al cuvintelor. Scriitoarea își construiește o imagine în oglindă: pe de o parte, cititorul poate urmări desfășurarea narațiunii, pe de altă parte, proza poate construi o lume paralelă în imaginația cititorului.
„Într-o noapte minunată de iarnă, Iubirea se plimba pe străzile încărcate de zăpadă. Era Ajunul Crăciunului, iar copiii şi oamenii îl aşteptau pe darnicul Moş. Erau fericiţi şi sentimentul pe care ea îl semăna în inimile lor era, în această perioadă a anului, şi mai puternic. Asta o făcea să se simtă foarte bine, deoarece vedea că străduinţele ei dădeau roade. Mai erau pe ici şi colo mici probleme, dar pentru că acum sufletele oamenilor erau mai deschise, îi era şi ei mai uşor să pună în ele seminţele ei. Îi plăcea să privească pe geamuri şi să vadă copii jucându-se în jurul bradului…” (Puterea supremă)
Ne aflăm în fața unui demers literar inedit, conturat de o scriitură clară și incitantă, dar și de propunerea unor texte de amintiri, de introspecție, de trăire interioară, de poveste nepovestită încă.
„Marisa urmărea oglinda cu gura căscată. Nu s-ar fi gândit că ea putea fi şi urâtă, şi rea. Toate le vedea acum şi nu-i plăcea. Se privi iar. Acum văzu o faţă mică, cu ochii mari, din care picura o lacrimă.” (Marisa şi oglinda)
Personajele trăiesc prin autoarea prozelor scurte, iar aceasta se desenează în imagini ale unui trecut repovestit. Lumea din interiorul povestirilor traiește, visează și există prin ochii personajelor, prin trăirile și prin dăruirea lor, dar și prin farmecul construcțiilor literare propuse, prin naturalețea scriiturii.
„Violeta se gândea uneori să vorbească puţin cu uşa să vadă ce se întâmplă. Odată a fost curent şi s-a trântit, altă dată a trântit-o ea din greşeală… parcă, dar de multe ori uşa se trântea singură. A vrut să-i spună şi mamei, dar se temea că mama… o să râdă de ea şi o să spună că este cu capul în nori.
Într-o zi, pe când era singură acasă, Violeta se îndreptă cu paşi mici spre uşa de la intrare, o privi un timp, apoi… întrebă:
– Uşă mare şi frumoasă, tu mă vezi?
Uşa nu scoase niciun sunet. Violeta se uită mirată la ea un timp, după care se întoarse şi plecă.” (Uşa de la intrare)
Proza scurtă semnată de Elena Cristea are un aer proaspăt. Ea se adresează unui cititor care încearcă să descopere o lume interioară a cuvintelor, un joc în care toți devin elemente ale unei trăiri interioare intense, ale unei valorificări inedite a cuvântului ca element al structurii literare.
O carte cât un univers al copilăriei, o carte dincolo de trăirea imediată a copilăriei, o carte în care adultul își oglindește tăcerile, sentimentele, gândurile, o carte ca un joc al cuvintelor în care, odată intrați, poposim într-un univers interior, un univers al tăcerii interioare.
*Elena Cristea, Jocul Cuvintelor, Carte de citit și colorat, Editura Altip, Alba Iulia, 2017
Ioan HĂDĂRIG
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024