Destinul Monei Șimon se aseamănă surprinzător cu cel al celebrului prozator și eseist Augustin Buzura, maramureșean, absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie din Cluj, care a renunțat la o carieră în medicină pentru a se dedica literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se vor regăsi în romanele sale. Și Mona Șimon a renunțat la profesia de medic, scrie cu talent, iar primul roman are la bază și studiile de la universitate.
Romanul Locul unde mai trăia ziua, lansat de Editura pentru Artă și Literatură din București, are o structură inversă, începe cu epilogul, ca evenimentele care au condus la acel final să fie derulate ulterior. Autoarea folosește tehnica flashback-ului, spațiul temporar în care se petrece acțiunea romanului alternând între prezent, trecut și viitor (tehnică folosită și în cinematografie).
Modul în care este concepută structura romanului ne dezvăluie o maturitate scriitoricească surprinzătoare. Organizarea capitolelor, a tablourilor, a titlurilor, a citatelor care precedă fiecare capitol este a unui scriitor meticulos, meseriaș atent la fiecare detaliu.
Titlul Locul unde mai trăia ziua cuprinde o personificare transformată într-o metaforică semnificație care, pe parcursul romanului, corespunde stării protagoniștilor. În epilog, afirmația protagonistului: „Am creat un loc în care două suflete să aibă șansa de a mai sta un pic unul lângă altul. Locul unde mai trăia ziua” (p. 8) se referă la timpul în care zilele sunt numărate, care să fie trăite alături de iubirea vieții, pentru care „faci orice pentru fiecare răsărit pe care l-ai mai putea prinde”. În tabloul 8 din capitolul „Apusul”, autoarea ne spune că „în depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzlețe. Și poate e adevărat că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranță, îi arătau calea. Într-acolo trebuia să se îndrepte. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el” (p. 46), referindu-se la speranța salvării înainte de căderea definitivă.
În finalul romanului vom avea o justificare convingătoare: „Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu. Ziua în care ne-am cunoscut, ziua în care ne-am îndrăgostit unii de alții, ziua în care am râs împreună, ziua în care ne-am ținut în brațe și ne-am sprijinit unul pe altul, ziua în care am devenit de nedespărțit” (p. 222).
Mottourile care precedă capitolele (reprezentând de fapt prologul fiecărui capitol) poartă semnătura unor personalități din literatura universală, iar titlurile sunt alese în concordanță cu evoluția personajelor, cu starea lor și cu conținutul narațiunii.
În „Epilog” (de regulă, parte finală a unor lucrări literare), care aici deschide romanul, este prezentat unul dintre protagoniști, care va deveni de mai multe ori naratorul principal, și sunt subliniate anumite idei care vor justifica faptele viitoare, mărturisirea unei crime devenind o modalitate prin care autoarea captează imediat atenția cititorului.
Mona Șimon va folosi momentele zilei pentru titlurile celorlalte șase capitole, fiecare corespunzând evoluției personajelor: „Apusul” – prezintă declinul, decăderea, prăbușirea personajului Elia-Rem; „Amurgul”, cu sens figurat: bătrânețe, declin; „Firida dintre lumi”, legătura dintre personaje: „Cerul ne va lega întotdeauna. (…). Iar albastrul lui e cea mai frumoasă iluzie”; „Cerul e același peste tot. Ca o firidă între lumi.” (p.127); „Noaptea”, cu sens figurat: lipsă de lumină, stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare; „Crepusculul”, cu sens figurat: declin, decădere, sfârșit; „Răsăritul”, cu sens figurat: începutul unei vieți noi: „Și soarele a răsărit. (…) Sunt convins că soarele are și el noaptea lui – oare de ce nu a rămas acolo, nevăzut și neștiut de nimeni?” (p. 195). În final, protagoniștii rămân cu sentimentul puternicei prietenii care i-a unit toată viața: „Oamenii nu sunt doar trecutul și prezentul lor. Oamenii sunt părți din alți oameni, iar Elia va fi mereu parte din noi”; „Marea ne va păstra amintirile fără a-și pierde vreodată memoria”; „Haide, să mergem, s-a făcut zi!” (p. 222-223).
Mona Șimon conferă textului său o mare putere de semnificare, îl construiește complex, cu o tehnică prin care să evidențieze trăirile și problemele umane, îmbină zona reprezentărilor speculative cu realul, cu concretul vieții.
În roman sunt abordate mai multe teme, dominantă fiind tema iubirii, cu valențele incomensurabile ale prieteniei.
Este abordată tema legată de problemele persoanelor în vârstă – protagoniștii fiind octogenari, pensionari. Ailina are 75/76 de ani. Elia a fost medic psihiatru, care a ales să se pensioneze când îi venise timpul, „nu a procedat ca bătrânii care s-au încăpățânat să lucreze mai mult decât ar fi fost cazul din dorința de a se simți utili cât mai mult timp”; „Există o credință cum că bătrânețea este echivalentă cu inutilitatea. Un bătrân e nefolositor. În special societății” (p. 17). Degradarea spirituală a personalității este o problemă a societății moderne. Se formează la persoanele din categoria celor de vârsta pensionării, din lipsa nevoii de încărcare a creierului cu responsabilitate, ceea ce duce treptat la o slăbire a proprietăților personale. Există mulți oameni în vârstă care și-au păstrat o minte vie și claritatea gândirii.
De aici pornește o temă importantă, pe care Mona Șimon o dezvoltă pe tot parcursul romanului (având la bază studiile de medicină), aceea a cauzelor și a evoluției degradării personalității, a pierderii inerente, simultan, a tuturor abilităților și calităților. Elia-Rem este urmărit de la primele simptome ale bolii sale ireversibile până la final, când de fapt „Elia murise de mult timp, (…) mintea lui fusese golită de realitate de ani întregi (…) un cadavru” (p. 216).
Fără a fi un studiu patologic, ci ficțiune, aflăm mecanismele bolii, mai precis cauzele, simptomele, urmările acestora, boala ce se dezvoltă treptat, ireversibil.
Autoarea va insista cu argumente asupra principalelor cauze care au declanșat boala, și anume, pe lângă îmbătrânirea firească a corpului, traumele suferite de Elia în copilărie, clipele de frică, moartea Mamei, faptul că și-a ucis tatăl, trauma datorată Niocăi (cu trăsături de caracter ce-i aminteau de Traian).
Fără a folosi direct termenul de eutanasiere, ca metodă de provocare (asistată de către medic) a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea, problema este dezbătută din punct de vedere moral, dar și al respectului și al dragostei față de persoana pentru care s-a făcut totul, dar nimic nu o mai poate salva și care are dreptul la o moarte demnă. Eutanasierea este la momentul actual interzisă prin lege în România și se și pedepsește cu închisoare (în Belgia și Olanda este legală această practică). Atât naratorul omniscient, cât și personajele-naratori aduc argumente în favoarea unei treceri cu demnitate, fără a fi un chin pentru cel în cauză sau pentru cei din jur.
Cartea surprinde prin povestea captivantă, dar ritmul lecturii este facilitat în mod special de stilul artistic al autoarei. Limbajul este elevat, îngrijit, iar atunci când este vorba de patologia bolii, sunt folosiți foarte rar termenii de specialitate, care sunt la îndemâna oricărui cititor. Numeroase fraze sunt adevărate prozopoeme, care includ tropi: comparații, personificări, alegorii, metafore, metonimii, ce înfrumusețează construcția și ne dezvăluie latura plină de sensibilitate a scriitoarei.
Comuniunea omului cu natura este ilustrată prin legătura celor trei protagoniști cu marea. Ea este cea care-i adună împreună, este confidentă, este martor, participă la stările personajelor, reacționând în raport cu acestea, ea îl va primi pentru totdeauna pe Elia.
Romanul Locul unde mai trăia ziua este unul complex și tulburător, care ne face să medităm despre oameni, despre viața cotidiană, despre destin, despre problemele vârstei în amurgul vieții.
Scriitoarea Mona Șimon este un exemplu extraordinar de putere, de determinare și de sensibilitate. Ea mărturisea că a început să lucreze din dorința de a învăța să-și îndeplinescă visele de una singură. Și-a impus independența prin muncă. Mona Șimon este o dovadă a faptului că orice vis poate deveni realitate.
Ioan Dorel TODEA
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024