Când te uiţi la el, nu te mai miri că ne ţinem locului, cum spune poetul. Păşeşte ca şi cum ar umbla într-o lume măsurată de veşnicie, făcându-te să înţelegi că, în ciuda a tot şi a toate, lucrurile nu pot ieşi din şartul lor.
Întemeiat ca o colină transilvană, de fruntea căreia se sprijină uneori mâna lui Dumnezeu, poartă cu eleganţă semnele şi însemnele statorniciei. Statornic în viaţă, în opinii, în prietenie. Statornic cu sine însuşi. De un echilibru, pe care l-aş numi atic, dacă n-ar fi înscris în gena intelectualului ardelean, măsurat în judecăţi şi, deopotrivă, în înfăţişarea lor către lume într-o lume a nemăsurii, Constantin Cubleşan îţi dă nostalgia vremurilor de glorie ale acestui spaţiu bântuit încă de patima cărturăriei. Un echilibru pe care l-a păstrat, deopotrivă, în scrierile sale critice, în romanele sale şi chiar în sfiala delicatelor sale poeme.
A spune aşezat şi serios înseamnă a spune temeinic. Înseamnă a spune respect pentru truda celuilalt şi iubire de pagina scrisă. Sunt valori căroara li se supune exerciţiul critic pe care Domnia Sa îl practică de atâta vreme, cu onestitate şi cu bun simţ. Sunt valori care se așază pe o cultură solidă şi pe opinii ferme. Sunt valori de la care omul acesta de o bunătate funciară, scriitorul acesta demn de profesiunea lui, bărbatul acesta distins şi puternic, care dă mereu senzaţia că ai de ce să te sprijini, le exprimă cu o bună-cuviinţă care nu mai e demult a acestui timp.
Și nici nu te miri că temeinicia, pe care i se aşază scrisul şi existenţa, se arată benefică, deopotrivă, în proză, în teatru şi, de ce nu?, în rodnicul amor cu muza Euterpe. Despre care dă mărturie, și cum încă!, antologia de autor Văzduhul din cuvinte, cu care și-a încununat, mai acum ceva vreme, opt decenii de viață. O lume a întoarcerii în orizontul memoriei, a sentimentului de vârstă, amurgiri alintate în cadenţele sonore ale versului clasic care facilitează reamintirea celui ori a celor care am fost cândva şi pe care, acum, îi contemplăm în oglinzile vieţii furate ca pe nişte intruşi într-un timp care nu mai e al lor, aşa cum timpului lor, al nostru cândva, nu-i mai aflăm posesia decât în vis. Amare nostalgii, scăldate în tăceri, inexorabile tristeţi sosite în diligenţa de seară a timpului: „Cu fiece clipă e ziua mai scurtă / Umbrele nopţii ne inundă treptat / Ca mâine, din zodii, un an se strămută / Şi sufletul plânge neîmpăcat. (…) Cu fiece clipă e lumea mai alta / mereu inventăm un ceva-noitor / Ca mâine străini ne vom fi nouă / Copleşiţi de un veac nerăbdător”.
Ceva ce este, la urma urmei, al nostru, al tuturor, pe care unii îl murmurăm fără cuvinte, iar alţii, dăruiţii, poeţii, ni-l redau îmbrăcat în vibraţia emoţiei şi în fastul imaginilor şi al cuvintelor în care s-au retras: „Din ce în ce sunt zilele mai scurte – / Înaintăm spre iarnă ca-ntr-un tărâm nocturn, / Ne luminează cerul speranţelor deşarte / Al lunii-nsângerate nefericit coturn”. Sunt nostalgii vindecătoare, tristeţi îmbăiate în soarele şi „legendele toamnei”, peste care poetul presară, cu talent de maître gourmet, mirodeniile umorului fin care-i este atât de propriu: „Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de-o femeie, / Nu de una anume, ci aşa-n general – / Mi-e dor de ritualul bluzei ce se descheie / şi de trupul încins, mirosind dulceag-vegetal. / Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de o noapte / Nu de una anume, ci aşa-n general – / Mi-e dor să adorm într-un pat plin de şoapte / Ca-ntr-o tihnă de roci fremătând mineral… (Dacă mi-e dor…), dar care se poate însoţi şi cu ironia feroce când e vorba de durerile vechi ale omului transilvan: „Bună dimineaţa, cinstiţi căpitani! / Ce bine vă stau trupurile în bronzul statuilor / Şi ce bine vă stătea odinioară călări / Luând în fugă faţa pământului / De la Soare-Răsare la Soare-Apune / tot venind şi venind fără-ncetare…” (Budapesta, Piaţa Mileniului).
Fiindcă nu doar dramaturgul și prozatorul Constantin Cubleșan – care ne-a dat recent un roman interesant, La ferestrele Europei, despre România ultimilor ani de dinainte de Revoluția din 1989 –, nu doar criticul excedat de atentatele la valorile sacre ale culturii noastre care a scris inconturnabila Defăimarea lui Eminescu, ci și poetul este un om al cetății și al contemporaneității, mereu prezent în agora, avertizându-și semenii asupra prăpastiei în care părem a ne duce şi în care istoria îşi estompează, îşi pierde tot mai mult înţelesurile adânci, pilduitoare în zaţul consumerismului transnaţional al lumii de astăzi. Lumea de astăzi, pe care poetul o zugrăveşte în diaporamele terne, acoperită de tencuielile cenuşii sub care îşi ascunde chipul, o societate românească din ce în ce mai în afara şi fără istorie. Elegii ale dorului de infinitul ucis, ale vieţii suferite sub asaltul manipulării, ale traiului dimpreună cu „şerpii casei” – cu care retorica cinică a unei imbecile corectitudini îţi recomandă să convieţuieşti, elegiile stupefacţiei şi ale revoltei în faţa imaginii unei ţări de „cerşetori la porţile Europei” şi a strigătului disperat: „Doamne, ce ţară e asta? / Pe mâinile cui ne-ai lăsat, Doamne?”. Fiindcă poetul acesta, liricul acesta cu sensibilităţi de seismograf, al cărui suflet îl aşază pe tavă, rămâne de veghe, mereu atent la suferinţele şi la suferirile, la căderile şi la decăderile acelora printre care trăieşte.
Însă, sadovenian în ținută, de o urbanitate fără cusur și de o cumsecădenie și o sobrietate din alte timpuri,
Domnia Sa nu-și refuză practica unui umor fin şi a unei ironii discrete şi benigne, de ale căror iradieri, în spaţiul plin de promisiuni şi de reale desfătări scriitoriceşti care a fost cândva Cenaclul Tribuna, ne-am bucurat în ceasurile faste ale juneţii noastre. Din acel timp dăruit mă onorează cu o prietenie pe care niciuna dintre întâmplările vieţii, fericite sau mai puţin fericite, n-a reuşit s-o pună la îndoială.
Şi nici nu-mi vine a crede câţi ani, „ca nouri lungi pe şesuri”, vor fi trecut de-atunci şi nici că prietenul Constantin Cubleşan și-a asumat aura unei vârste seniori-ale pe care o viețuiește cu demnitate. Eu nu pot decât să-l rog să-mi îngăduie a-i spune, cu afecţiune și cu vorbele părintelui Agârbiceanu: „Gloria Constantini!”.
Horia BĂDESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 5 (252), mai 2024