Nina Ceranu este o scriitoare deja consacrată, dar care își asumă în continuare provocări și experimente literare atât în domeniul sensibil al poeziei, cât mai ales în ceea ce privește proza. Iese mereu din zona de confort și se reinventează, păstrându-și în același timp liniile de forță și matricea stilistică recognoscibilă, în toate textele sale, de-a lungul timpului.
Cine cumpără un manuscris?, roman apărut în 2023, la Editura Eubeea din Timișoara, se deschide cu o notiță aparent din domeniul publicitar: „Manuscris de vânzare apăruse, în presa locală, știre inserată la rubrica de vânzări-cumpărări, ca și cum era o marfă obișnuită, care se putea comercializa și pe ea se pot tocmi vânzătorul și eventualul cumpărător. Dacă o fi fost vreunul, nu avem de unde ști”.
Este, fără îndoială, un artificiu stilistic menit să atragă atenția și să provoace, sugerând, printre altele, că literatura poate fi de vânzare, ca orice marfă, supunându-se astfel unui proces de negociere între cel care vinde și cel care cumpără. Procedeul amintește de un altul, folosit de scriitori încă din perioada medievală, și anume acela al manuscrisului găsit, care intră aparent accidental în posesia celui care, după minime retușări, îl publică și îi asigură astfel drumul către cititorii potriviți, neasumându-și explicit paternitatea asupra lui.
Ideea centrală a celui mai recent roman publicat de Nina Ceranu este aceea a exilului interior, trăit și asumat de un personaj, el însuși contradictoriu și nonconformist, Ovidiu Armeanu, identitate pe care acesta, la un moment dat, și-o schimbă cu a celebrului poet latin, Publius Ovidius Naso, odinioară exilat la Tomis. Ovidiu Armeanu este un tânăr trăitor în România anilor ʼ70 din secolul trecut, în deceniile care precedă revoluția anticomunistă. Începuturile sale în viața de adult stau sub semnul unor incertitudini care îl tarează și pe care le duce cu sine de-a lungul tuturor experiențelor prin care trece ulterior: nu își cunoaște cu exactitate originile materne, fiind adus de tatăl său, deja căsătorit cu o altă femeie, în casa acesteia, crescut fiind astfel de o mamă vitregă, alături de un frate spre care, evident, se răsfrâng toată atenția și afecțiunea părinților. Mama naturală, Costina, pare să fi fost „din rod de rudari din Jiana Veche”. Se repetă, până la un punct, scenariul din Frații Jderi, romanul sadovenian pomenit, de altminteri, în carte, scenariu în care pruncul unei străine este adus de tată în casă și crescut de o mamă vitregă. Moartea tatălui, apoi a fratelui sunt resimțite de tânărul aflat în plin proces de maturizare drept încercări ale destinului și ale înstrăinării. Absolvent de facultate, Ovidiu Armeanu își caută un post de profesor suplinitor, ajungând temporar în mediul rural, într-o localitate vestită deja pentru faptul că niciun dascăl nu rezistă acolo mai mult de un an. Treptat, cititorul află și alte aspecte din viața acestui Ulise ovidian: că a fost un copil și un adolescent veșnic bolnăvicios, că hipersensibilitatea și imaginația sa fecundă au contrariat-o mereu pe mama vitregă, că la o serbare de absolvire a recitat unul dintre textele poetice ale exilatului la Pontul Euxin, încât profesorii lui au intrat în vrie, căci textul respectiv era socotit „artă decadentă” și nu dădea bine la carnetul lor de partid. Departe de a contura portretul unui posibil disident, Nina Ceranu insistă doar asupra acelor elemente care anticipează odiseea și avatarurile unui solitar pe care, în cheie medicală, celelalte personaje îl califică neurastenic, bipolar, cu tulburări de identitate.
Ovidiu Armeanu, văzut din unghiuri diferite, poate fi, de fapt, oricine: copil din flori, adolescent într-o perpetuă criză de personalitate, nonconformist, dezrădăcinat, șantierist, artist autoexilat, inadaptatul. Cu alte cuvinte, un ins inclasabil, un personaj mereu în formare, jinduind la o Ithaca în a cărei „burtă” încăpătoare să se poată odihni la un moment dat, când călătoria sa inițiatică se va fi sfârșit…
Nina Ceranu construiește cu bună știință un roman aparent realist prin recursul la toponime și hidronime recognoscibile ca atare, prin fundalul sociopolitic sugerat de anumite referințe, prin personaje verosimile, recrutate din diverse medii socioprofesionale. Noutatea o constituie, aici, evoluția protagonistului, neașezarea sa, aventurile de picaro contemporan, implicit (sau mai ales) „boala” de care acesta suferă. Indiferent de ipostazele sale, de trecerea inevitabilă prin fazele vieții de adult, inclusiv printr-o căsătorie mai mult sau mai puțin aranjată, Ovidiu Armeanu rămâne, de fapt, un rătăcit în timp și spațiu, un om care nu-și găsește locul și rostul, astfel încât i se substituie poetului latin, asumându-i nu doar identitatea, ci și destinul de exilat într-o comunitate aparent necunoscută. Cântecele la vioară și desenele lui „don Ovidiu” reprezintă, în fond, evadarea sa, prin artă, într-o realitate alternativă.
Romanul are, așadar, o problematică gravă, întâlnită de obicei în proza de analiză psihologică. Cu toate acestea, scriitoarea preferă formulele estetice pe care le-a testat cu succes în celelalte cărți ale sale, inclusiv alternarea unor registre stilistice specifice. Abordarea ludică și (auto)ironică, precum și tenta satirică reprezintă, de asemenea, trăsături distinctive. Savuroase sunt particularitățile de limbaj, în care se combină ingenios structurile colocviale cu nivelul regionalic, excelent conservat în proza Ninei Ceranu, structuri prin care se reconstituie comunitatea mehedințeană de la Dunăre, inclusiv cea româno-sârbă.
Roman social? Roman de formare? Roman despre fragilitatea condiției umane și despre însingurare? Despre alienare pe fondul comunismului târziu, cu exacerbările sale totalitariste, în care individul uman își pierde iremediabil identitatea, evadând într-o presupusă și confortabilă nebunie? Ovidiu Armeanu trece prin medii sociale care îl exclud treptat, indiferent că vorbim despre studenție, profesorat, căsnicie, viața pe un șantier.
În jurul său roiesc inși adaptabili, al căror discurs se calibrează conformist pe regulile și legile momentului respectiv. „Ieșirea din rând” a lui Ovidiu Armeanu, taxată drept „boală mintală”, acoperă metaforic drama unui om singur, neînțeles, neacceptat, tânjind la întoarcerea acasă, întoarcerea fiului rătăcitor la rădăcini: „Oricât de târziu s-a făcut, tată, tot m-am întors. N-a rămas mare lucru din mine. Un pumn de țărână, doar atât. Rădăcinile mele au fost mai puternice decât aripile!”.
Tristețea metafizică a poetului roman, exilat departe de Cetatea Eternă, se conjugă, străbătând timpul, cu singurătatea adesea spăimoasă și abulică a unui Ovidiu autohton, rătăcit în timp și spațiu.
Ninei Ceranu îi reușește astfel un roman despre călătoriile inițiatice, deopotrivă exterioare și interioare, în centrul cărora cititorul descoperă treptat un personaj care aparține doar conjunctural secolului trecut. În realitate, sub „mantaua” lui Ovidiu Armeanu sălășluim toți, cu exaltările și frânele noastre, cu avatarurile asumate sau, dimpotrivă, ascunse bine de ochii iscoditori ai semenilor noștri.
Viorica STĂVARU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024