Potirul cu patimi este primul roman al Valeriei Certăzeanu Zorilă, apărut la Editura Spicon din Târgu-Jiu, în anul 1998, și reeditat în 2024 la Editura Măiastra tot din Târgu-Jiu.
Consecventă cu sine, autoarea a mai publicat de atunci încă trei romane, actualmente fiind în curs de apariție primul volum dintr-o serie de șase romane intitulată Călătorie spre mine însămi, fapt ce atestă „forma bună” scripturală a Domniei Sale.
Încă din incipit se vede că avem de-a face nu numai cu un indubitabil talent nativ, ci și cu o romancieră stăpână pe instrumentele sale. Pentru ilustrare redau un concret exemplu: „Era în preajma Crăciunului. Un vânt neodihnit bătea dinspre pustie biciuind brațele copacilor desfrunziți. Bolta, înălbită de norii ce se destrămau, lăsa să se întrevadă ici și colo stelele care, licărind viu, dezmierdau valea acoperită cu strălucitoarea mantie a iernii”. Sesizăm aici siguranța condeiului autoarei, fapt surprinzător, fiind vorba despre un roman de debut.
Acțiunea începe într-un spital unde facem cunoștință cu personajul Alexandru, medic generalist, cu asistenta Maria, fanatică slujitoare a datoriei la primiri urgențe, cu medicul Iliescu și asistăm, totodată, la o neașteptată și dramatică revedere cu Dana, pacientă acum, cândva însă iubita lui Alexandru, amintirile legate de ea, părăsite cândva, lăsându-se acum cercetate din acel climat misterios de conviețuire.
Capitolul următor ne proiectează mult în trecut, în anul 1886, când Ion Alexandru, colonel în garda regelui Carol I, aflat la vânătoare în cătunul Vâlcele cu fiii săi, Alfred și Eduard, îl accidentează mortal pe zidarul Dumitru Buzarna, tatăl a cinci fete și o soție bolnavă.
Surprizele și noutățile se țin lanț într-un topos aproape sălbatic în care se petrece povestea, rezonanța lirică a expunerii cu prezența bogată a dialogului observându-se încă de la început, prin procedeul întoarcerii în timp, o tehnică balzaciană a romanului obiectiv, numită, în poetică, analepsă.
Revenind la firul narativ, fiica cea mare a zidarului, Ana, „al cărei suflet chinuit de închipuirile pe care nimeni n-ar fi reușit să i le tălmăcească, se contura precis în figura colonelului”, cere ajutor și susținere acestuia, după cum i se promisese, pentru înmormântarea tatălui.
Tehnic vorbind, balzaciană este și insistența autoarei în descrierea minuțioasă a interioarelor conacului, lucru demn de remarcat în cazul romanului de față.
Titlul romanului este dat de replica unei soliste a Operei Române, Lena, care, în toiul petrecerii date de colonel la conac, la încercarea generalului Vitan de a o cuceri, îi răspunde: „Ce să-mi oferiți? Un nou potir cu patimi? Nu, mulțumesc, am fost deja servită”.
Dialogurile vii captează și tulbură în aceeași măsură pe oricare cititor, din orice pătură socială, făcându-l martor și însoțitor curios de cele expuse prin cursivitate și îmbinarea perfectă a evenimentelor, absorbindu-l întru totul.
Ajunsă în anul de grație 1877, când entuziasmul independenței cuprinde țara, autoarea fascinată de ideea în sine, ea însăși cu o încărcătură emoțională aparte, simbolic este alături de personajele sale, memorabile rămânând scrisorile lui Alfred de pe front.
Apelând uneori la mijloace de introspecție până în cele mai ascunse și imperceptibile straturi ale psihicului uman, ca și cum autoarea este permanent prezentă în toate personajele, ni se face cunoscut asediul dramatic al vieții asupra Ioanei, ce este închisă nevinovată, aspect ce ne amintește de „umiliții și obidiții” lui Dostoievski, reconstituie cu generozitate și cu o exemplară frumusețe de caracter personajul Viluca, mezină a familiei Buzarna, insinuându-se apoi progresiv pe urmele Anei, întreținând emoția trăirii iubirii sale cu colonelul, cât și sfârșitul dramatic al ei, rodul iubirii sale rămânând în grija Martei, menajera de la conac, care, până în zori, o îngroapă în spatele casei, crescând copilul ca pe fiul ei.
Devenind una cu ingredientul viu al ei, creația, prozatoarea analizând minuțios realitatea social-umană prin coborârea în fondul bogăției sale interioare, prezintă personajele în aspectele lor particulare, precum personajul colonelului, care nu numai că-i schimbase destinul Anei, dar îl condeiază incapabil de iubire, trufaș, lipsit de empatie.
Privind înainte la zbuciumul acelui angrenaj al creației sale, prozatoarea duce povestea în timp de douăzeci și cinci de ani, perioadă în care Ion devine medic, se logodește cu Dana, învățătoarea din cătun, iar nepoata colonelului îmbrățișează cariera de artist plastic la Paris, unde pleacă spre a fugi din calea iubirii ce i-o purtase de copilă chiar unchiului ei fără a ști însă adevărul.
Capabilă a descătușa energiile lăuntrice ale celor ce trăiseră în păcat, autoarea face ca, la final, moartea să destrame minciuna în care a trăit soția colonelului, Eugenia, atâta amar de ani, secretul bine păstrat și scos acum la iveală ruinându-i căsnicia acestuia pentru totdeauna.
Şi cum totul e bine când se sfârșește cu bine, surorile află de la Marta tot adevărul, însuși colonelul, prin medierea menajerei, se reconciliază cu Ion, recunoscându-l ca fiu.
Structura romanului fiind circulară, ultimul capitol ne trimite la primul, când soțul Danei murise în accident, ea, după un an de la moartea lui reușind a demonstra că dragostea lor se ridicase mai presus de orice închipuire, revigorând locul ce păruse blestemat cu cele două fetițe, două flori cu nume semnificative, Ana și Alina, care, în sfârșit, aduc bucuria în viețile tuturor, Eduard apărând și el din prizonierat.
Roman obiectiv, de tip balzacian, cu personaje fabuloase chiar în simplitatea lor, Potirul cu patimi nu este limitat nici de timp, nici de vârstă, ci e capabil de a ne captiva și convinge că autoarea merită atenția deopotrivă a cititorilor și a criticii literare.
Lazăr POPESCU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024