În 1938, cu trei ani înainte de apariția în țară a Istoriei literaturii române… a lui G. Călinescu, vedea lumina tiparului la Paris volumul Panorama de la littérature roumaine contempo-raine, prin care autorul, Basil Munteanu, oferea o demnă și valoroasă deschidere înspre cunoașterea culturii române în lume. Acesta era, pentru cercetătorii străini, un punct de referință pentru a înțelege și pentru a-și forma o viziune asupra literaturii noastre.
Basil Munteanu (1897, Brăila – 1972, Paris) face parte din categoria scriitorilor din exil care au făcut enorm pentru receptarea literaturii române în lume, pentru integrarea europeană a culturii românești, dar care au rămas într-o nedreaptă și nefirească zonă de umbră în țara de origine – dezinteres și necunoaștere cauzate, în mare parte, de contextul istoric și politic. După 1990, demersurile de a recupera scrierile acestuia și de a-i atribui lui Basil Munteanu importanța cuvenită în istoria literaturii române sunt puține și aparțin unor cărturari preocupați de acest palier al istoriei noastre culturale (Virgil Ierunca, Mircea Anghelescu, Cristian Florin Popescu, Mihaela Albu). Așadar, restituirea personalității și a operei sale și includerea în ansamblul valorilor culturale naționale rămân încă un deziderat care ar impune o manieră atentă și instituționalizată de cercetare.
Istoric și critic literar, profesor de literatură comparată, membru corespondent al Academiei Române, Basil Munteanu a părăsit definitiv țara în 1946, însă a dovedit, prin activitatea și prin scrierile sale (articole de presă, studii – în Europe Centrale, Revue de Littérature Comparée, Gazette de Prague –, cărți, conferințe, discursuri), un atașament și o preocupare constante pentru valorile spirituale românești, asumându-și rolul de misionar/militant pentru cunoașterea și prețuirea acestora peste hotare. Totodată, a păstrat o legătură puternică cu personalități din țară (Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Perpessicius, Ilarie Voronca ș.a.), cărora le mărturisea acest sentiment de datorie pe care trebuie să o împlinească față de cei rămași acasă (v. Corespondențe, Paris, 1979). Din această credință s-a născut și Panorama de la littérature roumaine contemporaine, cea mai importantă carte a sa, tradusă în câteva limbi de mare circulație: engleză (1939), germană (1943), italiană (1947). Prima versiune în limba română a fost realizată abia în 1996, tradusă din limba franceză de Vlad Alexandrescu, ediție îngrijită de Eugen Lozovan și Ruxandra D. Shelden și apărută tot în străinătate, la Cleveland.
În România a fost tipărită la Editura Aius din Craiova, în 2023, în colecția „Cărțile exilului”, coordonată de Mihaela Albu, lucrare la care facem referire și care reprezintă o reeditare (revizuită și corectată) a primei ediții în limba română. Cuvântul înainte al lui Eugen Lozovan (In medias res) este precedat de o prefață semnată de Mihaela Albu – Alte „pagini exilate”, alte „pagini uitate”: Panorama literaturii române de Basil Munteanu. Eugen Lozovan atrăgea atenția asupra temeinicei pregătiri a lui Basil Munteanu în înțelegerea fenomenului literar românesc. „Abia împlinise treizeci de ani când plimba o privire critică autoritară peste tot teritoriul literaturii române” – prestigiu câștigat și consolidat prin sutele de cronici și studii publicate în presa din Franța. Astfel, Panorama… s-a bucurat de o foarte bună primire în epocă (Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Mihail Sebastian sunt doar câțiva dintre cei care și-au exprimat entuziasmul) și reprezintă atât darul făcut culturii române de către un intelectual modelat de civilizația franceză, dar cu rădăcini ancorate în pământul românesc, precum și o pledoarie pentru recunoașterea culturii noastre ca parte integrantă a culturii occidentale. Corespondența cu Vasile Băncilă – la care face referire Eugen Lozovan în cuvântul înainte – relevă însemnătatea acordată de autor acestui proiect: „Este o carte de credință, o carte de nădejde grea. Am vrut să spun acolo lucruri multe. Un conținut în fiecare linie. Eu, însă, acum când am scris-o, mă simt mai împlinit și mai ferm, ca un om cinstit, care a plătit o datorie apăsătoare sau, mai bine, care a început să plătească” – mărturisea Basil Munteanu.
În prefață, Mihaela Albu expune principalele atuuri/aspecte inedite ale lucrării lui Basil Munteanu. Prezentând autori, curente, idei, genuri încadrate în context istoric/politic/social, Panorama… oferă o cuprindere vastă asupra literaturii românești, asupra spiritualității și a complexității sufletului poporului român, judecățile de valoare și preocuparea autorului de a situa scriitorii români într-o perspectivă europeană, de a compara și de a interconecta opere și literaturi. Astfel, se făcea cunoscută Apusului literatura noastră, asupra căreia vicisitudinile istoriei și-au pus amprenta, fragmentându-i formarea/devenirea. Prefațatoarea consideră că readucerea astăzi în atenția cititorilor români avizați/pasionați a acestei istorii literare scrise cu mai mult de optzeci și cinci de ani în urmă reprezintă un act de restitutio, de necesitate, dar și unul de dreptate față de autor.
Basil Munteanu și-a structurat volumul în două părți: I. „Renașterea (1866-1916)” și II. „Elanul creator de după război”, precedate de o consistentă „Introducere”. Capitolul introductiv oferă cititorului străin o imagine obiectivă și necesară a istoriei poporului român, a spiritualății românești, a formării sale în plan cultural – determinate de factori externi (istorici, geografici, politici). Vorbind despre un popor care „pare să-și fi croit drum pe tăișul unei săbii”, cercetătorul se oprește asupra bogatei civilizații rustice dezvoltate în provinciile dunărene, de care trebuie să se țină cont în definirea spiritului românesc, și asupra instinctului de conservare al țăranului român: „Solicitați de toate influențele din exterior, românii simt nevoia să degajeze anumite constante revelatoare ale unei personalități naționale, și pentru aceasta se întorc mereu la țăran”. Alături de țărani, oamenii de carte/intelectualii reprezentau o altă forță autentică în formarea României moderne în toate planurile (social, cultural, politic). O statistică din vremea autorului arăta că Universitatea din București era cea mai frecventată din lume, după Sorbona. Mulți dintre acești intelectuali s-au dedat și scrisului, pentru a exprima năzuițele lor intense. Basil Munteanu identifică trăsăturile generale ale literaturii române în formare: „suflul amplu de prospețime telurică”, „prelucrarea fondului popular”, limba literară caracterizată printr-o „pătrunzătoare savoare rustică”, natura – mediul firesc în care omul se regăsește pe sine, „inefabilul dor” – sentimentul dominant al lirismului popular. Însă, în timp ce marile literaturi au trecut lent prin etape organice, „literatura română a avut de suportat toate ciocnirile și a cunoscut o mie de salturi capricioase. Lipsită de pregătire umanistă și clasică, s-a lăsat pradă fără împotrivire unui romantism improvizat; fără pregătire romantică, a alunecat într-un modernism pe cât de șubred, pe atât de îndrăzneț” – astfel sintetizează autorul drumul anevoios al pătrunderii literaturii românești în cea europeană. În urma secolelor de experiențe și de căutări, a luat ființă un program literar cu dublă orientare – pe de o parte înspre conștiința națională, înspre fondul latinist/tradiționalist, pe de altă parte înspre Occident, care genera o puternică atracție.
Partea I începe prin expunerea procesului de renaștere a statului român, după cucerirea independenței, care a însemnat atât progres politic, administrativ (înființarea multor instituții moderne, fondarea Academiei Române în 1866), cât și renașterea literaturii. Înfățișează o perioadă agitată, marcată de pregătirea unirii tuturor românilor. În acest context, literatura devine expresie a marilor năzuințe naționale, „evoluează mai liber, întâmpină marele adevăr omenesc și își dobândește statutul de persoană morală”. Primul capitol, „Creație și critică. Epoca lui Eminescu (1867-1885)”, este dominat de importanța lui Eminescu, văzut ca un „poet universal”, de genialitatea lui care „sparge toate hotarele”. Alecsandri este perceput ca o „figură de tranziție”, care a scris cu moderație, fără a-și găsi calea către marile opere, având un „talent cu resurse limitate”. Maiorescu este considerat un „profesor de disciplină”, un educator de care cultura română avea nevoie pentru a-i trasa „o tehnică mai severă și orizonturi mai largi”, un promotor al spiritului nou.
Lui Mihai Eminescu îi consacră un spațiu vast de interpretare, intrând în adâncimea personalității, a creației, a gândirii și a genialității sale. Opera lui este apreciată ca atingând desăvârșirea. „O poezie grea de gând, care opune datele primordiale ale naturii și ale omului în înfruntări de un răsunet veșnic: ființa și neființa, veșnicia și clipa, contingentul și absolutul, libertatea și fatalitatea se ciocnesc mereu, iar prezența lor ireductibilă stă mărturie că poetul a strâns în brațe într-o îmbrățișare nebunească totalitatea posibilului” – opinie critică plină de miez și de simțire a lui Basil Munteanu. Momentul Eminescu în literatura română este văzut ca o culme a valorii și a originalității, după care era nevoie de a se merge pe alte căi, pentru a se evita imitația sau mediocritatea. „În ceasul critic în care România pășește pe calea modernității, el închipuie creasta înaltă al cărei dublu versant îl formează trecutul și viitorul” – conchide autorul.
În atenția cercetătorului intră apoi „doi creatori de stil: Creangă și Odobescu”. Capitolul II surprinde „diferențierea curentelor și doctrinelor”, cu referiri la idealul socialist reprezentat de Constantin Dobrogeanu Gherea, la poporanismul susținut de Constantin Stere și de G. Ibrăileanu, la apropierea de gândirea europeană a lui Rădulescu-Motru, la naționalismul lui Iorga, la teoretizarea simbolismului împărtășit de Densușianu etc. Capitolul III prezintă „înflorirea nuvelei și nașterea romanului”. Realismul țărănesc cu bază morală este îmbrățișat de Slavici, în timp ce Caragiale adoptă realismul comic, iar Delavrancea un realism cu note romantice. Privirea cercetătorului acoperă o categorie diversă de prozatori ai epocii: Duiliu Zamfirescu, Alexandru Brătescu-Voinești, Calistrat Hogaș, Emil Gârleanu, Gala Galaction ș.a. Capitolul IV este dedicat renașterii poetice, Basil Munteanu evaluând pe rând creațiile și particularitățile lirice ale reprezentanților perioadei: Alexandru Vlahuță (poetul misionar), George Coșbuc (cântăreț al satului), Octavian Goga (susținător al „iredentismului profetic”), Ștefan Octavian Iosif (poetul nostalgic), Panait Cerna (cu al său optimism patetic), Alexandru Macedonski (răzvrătitul precursor al simbolismului), Dimitrie Anghel (poet al transparențelor) ș.a.
Partea a II-a, „Elanul creator de după război”, este dominată de relevarea dorinței de înnoire pe care o încearcă spiritul românesc. În capitolul V, „Atitudini”, autorul zugrăvește peisajul în care iau naștere noile valori românești, puternicele idealuri de reconstrucție și de cunoaștere, misiunea autonomă și liberă a literaturii, prefigurările unei noi estetici – toate pe fondul unei oscilații între tradiție și inovație. Cea mai importantă personalitate a perioadei este Lucian Blaga („metafizician al misterului și filosof al culturii”), atât prin opera filosofică, cât și prin cea poetică. Autorul îi acordă un loc special în preocupările sale, considerându-l „una dintre gândirile cele mai originale ale acestei vremi”, care a înflorit în ambianța prielnică oferită de mișcarea de la Gândirea. Momentul primirii lui Blaga în Academia Română (1937, la 42 de ani), marcat de discursul de excepție „Elogiul satului românesc”, este considerat o dată importantă în viața spirituală a țării. Capitolul VI prezintă „avântul romanului”. Sadoveanu impresionează prin „vraja amintirii”, Agârbiceanu este preocupat de expunerea realităților transilvănene, Rebreanu este prozatorul aflat în ipostaza de „spectator impasibil” în romanul de moravuri și de frescă, Cezar Petrescu narează din perspectiva „spectatorului dezolat”. Romanul psihologic cunoaște avânt prin Hortensia Papadat-Bengescu, iar Gib Mihăescu abordează în proză „psihologia demonstrativă”. Autorul observă „viața obscură” zugrăvită în romanele lui Camil Petrescu și „analiza metaforică” din narațiunile lui Ionel Teodoreanu. În ce îl privește pe Mircea Eliade, Basil Munteanu subliniază că este o personalitate promițătoare, în formare, iar romanele sale „trec toate preceptele genului și înțeleg chiar să evadeze din literatură (…) sunt pline de vederi și observații ce trădează un eseist”. Capitolul VII surprinde „marele elan al lirismului” de după război, cercetătorul subliniind diversitatea și multitudinea de reprezentanți: „Nicio literatură contemporană nu se poate mândri cu o asemenea competiție de poeți”. Este o poezie complexă, originală, ce reușește să îmbine diferite curente, care face grea misiunea cercetătorului de a-i clasa pe poeți (Ion Minulescu, George Bacovia, Ion Vinea, Al. Philippide, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, George Topîrceanu și mulți alții).
Volumul se încheie cu câteva „perspective”, Basil Munteanu relevând faptul că, în acele vremuri, literatura română era tânără, în formare, alimentându-se din „fondul social din care emană și idealurile succesive” ce i-au trasat mersul. În ciuda febrilei căutări a personalității ei, literatura noastră câștiga poziții din ce în ce mai profunde – considera autorul.
Promovarea celei mai cunoscute sinteze a literaturii române în Occident este o datorie pe care Eugen Lozovan o reclama („Fie ca intelectualii – liceeni, studenți ori simpli iubitori de cuvânt frumos și liber – să vină în contact cu acest text elaborat în totală independență spirituală și care, decenii de-a rândul a asigurat pe meridiane informarea de bază asupra literaturii românești”) și pe care Mihaela Albu și-a asumat-o cu cinste.
Raluca HĂȘMĂȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024