„F0losiți clipa! Faceți ca viața voastră să fie una extraordinară!” – este ceea ce îi îndeamnă profesorul de literatură nonconformist John Keating (Robin Williams), în Cercul poeților dispăruți (1989), în scena Carpe diem!. Filmul, printre altele, se vrea o redescoperire a poeziei, unde se ascund mesaje, să le zicem, de filosofie a existenței, o invitație la lectura poemelor, pentru care, în vremurile de azi, nu mai e timp. Cândva, în joacă, trăgeam cu coada ochiului la cărțile vecinilor de scaun, din mijloacele de transport în comun, să văd câți citesc poeme, pe vremea când încă se mai arunca câte o carte în rucsac. Niciunul. Sigur, poezia, definită ca „observarea realității cu inima” – dacă e să rămânem în sfera filmului de mai sus, care ne trimite la poeme clasice – sau ca o armă încărcată de viitor – ca să preiau titlul unui poem atât de emoționant, încât a devenit cântec, semnat de Gabriel Celaya (1911-1991), nu poate fi citită în metrou sau în autobuz sau în avion. Are, și ea, exigențele ei, la care cititorii se supun!
Întrebările despre unde, când și dacă se mai citește poezie în ziua de azi îmi săgetează gândurile de fiecare dată când am în față un volum de versuri. Mărturisesc că aceasta a fost prima reacție și în fața volumului multilingv Rugându-mă la un Dumnezeu emigrant / Praying to a Landed-Immigrant God, semnat de Diana Manole (traducători: Diana Manole și Adam J. Sorkin), apărut în 2023, la Grey Borders Books, în Canada. Totul, până în momentul în care am citit, ca toată lumea, din respect, un poem. S-a întâmplat să fie chiar primul, cel care dă și titlul cărții și, dintr-o dată, nu m-am mai gândit la „unde, când și dacă” se mai citesc poezii, pentru că toate amintirile legate de prietenii mei plecați în Canada (cine nu are prieteni care au plecat în căutarea El Dorado-ului?) au năvălit și s-au oprit înghesuindu-se unele într-altele, ca și cum le-aș fi frânat brusc, la ultimele versuri: „Iartă-mă că atunci când îmi amintesc să mă rog / o fac în engleză, dar uit / să verific dacă și Ție Ți-au oferit ore de engleză / pe gratis (Rugându-mă la un Dumnezeu emigrant, p. 1).
Da, toți acei curajoși, viitori cetățeni canadieni – nu mă voi sătura niciodată să spun că migranții au un curaj nebun! – ne mărturiseau că politicile statului canadian, care favorizau doar imigranții înalt calificați și educați, prevedeau învățarea limbii engleze în șase luni, pe gratis, timp în care primeau și o mică subvenție, cu scopul constrângător de a găsi un loc de muncă și de a se integra cât mai repede în noua societate. Ușor-ușor, aceste politici, aceste practici atractive cândva s-au modificat și nu mai trezesc nici curiozitatea, nici entuziasmul, însă răscolirea acestor amintiri seamănă cu o invitație de a păși și de a vizita sălile unui muzeu, un muzeu al migrației, care chiar există în Canada; s-a inaugurat în 1999, cu un an înainte să ajungă Diana în Canada.
În volumul de față, Diana-canadiana ne face semn să o urmăm în călătoria ei, în care o Doamnă cu un creion în mână, adică cealaltă Diana, îi prezintă regula jocului sau rețeta de a se vindeca de străinătate: în căușul palmelor trebuie să adune trăirile și aspirațiile și să le prezinte tuturor ca-ntr-un monolog pe scena vieții: „o doamnă cu un creion în mână intră în sala goală / se așază / și se uită la mine ca și cum m-ar cunoaște. / – Nu trebuie decât să stai în văzul tuturor și să-ți amintești / trăirile cele mai sincere și dorințele cele mai penibile (A doua noapte: pe scenă, p. 6).
Gândurile din nopțile petrecute în camere cu pereți cu miros de canal o poartă către prietenii din București: „E trei dimineața și toți prietenii pe care i-am avut acasă / râd sau plâng în somn în limba maternă” (A șaptea noapte: în lumina albastră, p. 16). În timp ce prietenii ei tresar în somn și nu se bat, nici nu se zbat la intersecția dintre două limbi și popoare fără prea multe în comun, ea trebuie să viseze în imagini duble, în două limbi și da, „să visezi în două limbi e ca și cum ai întoarce / și celălalt obraz înainte să fi primit prima palmă” (p 16).
Doamna cu creionul în mână îi urmărește și cuvintele, și gândurile și, deodată, începe să deseneze o lună albastră, o lună care o îngheață, care o îndepărtează de tot ce știuse, de tot ce simțise, de tot ce trăise. Pare că toate poemele sunt scrise iarna sau că se referă la iarnă sau că sugerează că e o iarnă permanentă la Toronto sau că e mereu întuneric. Și ea, asemenea celorlalți care învață noua limbă, greșește când vorbește în engleză cu cei pe care îi întâlnește „în orașul plin de veverițe și bunăvoință” (p. 8), și ea simte că respirația o doare ca și cum aerul i-ar intra în plămâni cu de-a sila (p. 36), și ea șoptește pe furiș versuri din manualele de liceu, din anii ’80 (p. 38). După atâtea greșeli, dureri și mantre, după atâtea demersuri psihologice și spirituale, „Doamna cu creionul apare din senin / și se așază cu brațele strânse / în jurul genunchilor” (p.12). În sfârșit, Diana, de la marginile ființei, în căutarea certitudinii, o întreabă timidă și parcă așteptând să se întâmple o minune extravagantă, dacă acesta este drumul cel bun, dacă e pe drumul cel bun. „Dacă vrei dreptul la fericire, trebuie mai întâi / să accepți dreptul de a greși” (p. 16), îi pronunță sentința Doamna cu creionul. Să greșești alegând, să greșești vorbind și scriind în altă limbă, să greșești alegându-ți oamenii de lângă tine. Să greșești, să te dojenești, să cauți soluții și să realizezi că nu ai decât una: să continui în aceleași încăperi cu igrasie și cu apa curgând pe pereți, cu tuburi de neon clipind enervant… Primește totuși cheia pentru a deschide ușa viitorului: „îmi dă creionul râzând și mă lasă singură / în lumina albastră a lunii” (p. 16). Terapia constă în defularea tuturor imaginilor, emoțiilor imprimate în minte, care trebuie să stoarcă și să picure amintiri, una câte una, în căușul palmelor, de fapt, stampe ale suferinței, din prezentul gri închis și să le înșire pe hârtie, cu creionul pe care l-a primit în dar: un adolescent asiatic cu părul lung și privirea încărcată de regrete exersează la pian Für Elise (p. 20), stăpâna unui cățel de la etajul patruzeci și opt are părul tuns după ultima modă și vopsit în albastru (p. 22), un cerșetor cu o figură de Christ copleșit de mirare se înghesuie într-o cutie de carton (p. 24), o femeie buhăită, cu ochi încețoșați de droguri și de alcool, sprijinită de perete la ieșirea din stația de metrou, întinde către trecători un pahar de hârtie de la Tim Hortons fără ca nimeni niciodată să-i arunce vreun bănuț (p. 36), cântăreți ambulanți cântă Rudolph, the Red Nosed Raindeer (p. 28), „bărbați și femei / fac dragoste / în cele șaisprezece dormitoare de la etajele superioare / exact deasupra dormitorului meu / în toate limbile pământului” (p. 54).
Propria suferință se reflectă în suferințele celorlalți. Înstrăinărea e pandemică, afectează toate generațiile, nimeni nu scapă: „studenții mei – urmași ai indigenilor de pe aceste meleaguri, / au ochi albaștri, nume franțuzești / și o tristețe pentru care nu s-a inventat / nicio pastilă antidepresivă” (p. 64).
Ergoterapia, antidotul pentru absența confortului apartenenței la o lume, la o singură lume, remediul, așadar, pentru toate angoasele îl găsește în scris: se încăpățânează să scrie versuri în românește, se îndrăgostește de fiecare cuvânt (p. 32) și continuă să scrie până când începe să plângă atât de tare că îi e teamă că vecinii vor suna la salvare crezând că e victima violenței conjugale (p. 130).
Din momentele astea de Prozac, de cădere în abis, Diana Manole, care declară că a devenit româncă plecând (p. 124), plonjează în universul românesc care niciodată nu a fost atât de frumos recompus, nici în anii ‘80 pe când se scria despre români și România encomiastic. Mai mult, tot ce ține de trecut, de țara de origine îi creează un confort, îi calmează spasmele: în dormitorul cu mobilă second-hand, se distinge icoana pictată cândva de călugării de la Rohia (p. 56), cravata ei de pionier e pusă cu grijă la naftalină, în cutia cu amintiri, împreună cu portretul lui Ceaușescu pe care o profesoară entuziastă i-a învățat să-l deseneze în clasa a șasea (p. 63).
Diana, precum toți migranții, merge la psihoterapeut și, în cadrul ședințelor, atât ei, cât și celorlalți le apar imagini de acasă. Nostimă e instanța prezentată în poemul Costum de baie în două piese: „în cabinetul de la etajul treizeci și nouă al psihologului specializat / în problemele imigranților/ bunica își face cruce speriată pentru mine” (p. 52).
Canadienii, localnicii în general, nu vor înțelege niciodată străinii. Proprietara, de care o despart șapte generații de supuși britanici, îi ordonă să se mute pentru că „i-am infestat casa cu mirosuri țărănești / (cine ar fi crezut că sarmalele pot fi de prost gust?) / și cu entuziasmul meu gălăgios și atât de iritant / (pentru aproape orice, în orice clipă, fir-ar să fie!)” (p. 128). De fapt, proprietara îi ordonă să plece definitiv, să se întoarcă în țara, în orașul de care nu s-a desprins și nu se va desprinde niciodată un migrant. Pleacă, se mută din apartament în apartament, fără nicio limbă în care să se simtă acasă. Poate tocmai de aceea, ultima parte a volumului de versuri conține un poem în două părți: La răscrucea culturilor și Ceva împrumutat, ceva negru, tradus în limbile noilor canadieni care, cu siguranță, au vibrat la mărturiile poetice ale migrației: finlandeză, rusă, persană, franceză, spaniolă, germană și olandeză (în ordinea în care apar în volum).
Diana Manole a aflat, știe și ne învață, ne demonstrează că vindecarea stă în scris și în poezie, acea poezie pentru care e nevoie de o anumită stare pentru a o înțelege, pentru a ne transforma, pentru a lucra în sufletul fiecăruia dintre noi și mai știe că generațiile viitoare nu vor mai înțelege algoritmul acestor poezii, nu se vor mai apropia de poezii, chiar dacă ar apărea un nou și ciudat John Keating – profesorul nonconformist care le ordona studenților să rupă pagina din manual în care apărea o definiție fadă a poeziei, pentru a le prezenta una nouă și îndrăzneață: e nevoie să crezi în ceva și să te gândești intens la acel ceva, căruia să îi acorzi maximă atenție și multă grijă, ca atâtea gânduri acumulate să caute un debușeu, să spargă tiparele și să se transforme în poezie. Este ceea ce face Diana Manole cu gândurile sale, făcând pace cu visele, cu ambele limbi, cu ambele țări, cu trecutul și cu viitorul, convinsă că: „Fiul meu nu va iubi niciodată în versurile / adolescenței mele / poate că de fapt nu va iubi niciodată / niciun fel de poezie / deși va învăța să caligrafieze fiecare clipă / cu grijă și oarecare simț estetic” (O pisică spânzurată de coadă, p. 38).
Dana OPRICĂ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024