Știam desigur că marii scriitori sunt prezențe fascinante, atinse de genialitate, iar întâlnirea și prezența lor într-un anumit context creează un câmp magnetizant în care cuvintele farmecă, argumentele seduc și ai tot asculta revărsarea discursivă, avalanșa de informații, de idei și de cultură pe care nimeni nu o expune atât de convingător ca ei. Am petrecut circa două ore în prezența scriitorului Nicolae Breban, la o cafea, în salonul de la restaurantul „Carpați” din Baia Mare. Încântare, bucurie, uimire! Sobru, sever și masiv, dădea impresia de munte măreț sau de zeu antic, de o covârșitoare cultură, radiind o inteligență sclipitoare, plină pe alocuri de un umor sănătos, utilizat ca un ingredient ce aromatiza discursul percutant și plurivalent. Atins în unele momente de o melancolie de zeu dezamăgit, dar critic și subiectiv, empatic sau nostalgic, tumultuos și furtunos ca un gladiator în arenă, solar și uriaș ca o zeitate din vechime ‒ așa mi-a apărut academicianul și romancierul Nicolae Breban în circa două ore petrecute alături de ilustrisima sa persoană la Baia Mare.
Era după masa de prânz și o siestă intelectuală de excepție ne-a reactivat și inspirat, ascultându-l pe marele scriitor și academician, pe mine și pe alte trei persoane aflate la masa din imediata apropiere. Atât în toată sala. Îl ascultasem conferențiind – într-un discurs fulminant evocativ, memorialistic și clarificator, la sala de conferințe a Consiliului Județean Maramureș și apoi în salonul de la restaurantul „Carpați”, la masa de prânz. Acum era cafeaua de după, și toți s-au grăbit la activitățile de după-masa… eu nu, și nici Domnia Sa. Clipele alături de Nicolae Breban la Baia Mare mi-au intensificat și mai mult convingerea că marele romancier este o prezență aureolată de geniu și că umbra și lumina personalității sale sunt unice și inspiraționale. Am trăit viu această senzație.
Acele momente m-au încântat, m-au îmbogățit, m-au amuzat și inspirat, ne-au dat nespusă bucurie mie și celorlalte persoane de-alături, un editor și amicii săi, ce, abandonându-și conversația în care erau prinși, stăteau cu urechile țintite la enunțurile ce cădeau ca niște fructe de aur în/din aserțiunile romancierului. A fost un privilegiu să-l ascult pe marele romancier și eseist, să-l provoc cu întrebări, cu punctări timide și cu mirări care îi întețeau discursul și revărsau din memoria sa prodigioasă secvențe de istorie literară, chipuri de scriitori, scene memorabile, momente cu politicieni, călătorii și situații de neuitat. M-am entuziasmat de aserțiunile lapidare, fulgerate ca niște tăișuri lucitoare, esențializate și emblematice. Eram încântată ‒ și cei din vecinătate, editorul și prietenii lui, așijderea ‒ de ce? – de adevărurile rostite, de spontaneitatea afirmațiilor, de flexibilitatea gândirii, de vioiciunea spiritului, de atitudinea tranșantă față de orice îi apărea ilustrului prozator drept mediocru, minor, desuet, mimetic și inautentic, față de absența talentului și a inspirației, de incultură și de parvenitism.
Mi-a apărut necruțător cu mediocritatea și impostura, cu inadvertența și ipocrizia – ceea ce mi-a plăcut grozav, mi-a dat satisfacție și bucurie. Căci într-o astfel de atitudine tranșantă văd o formă de terapie socială și culturală atât de necesară azi și oricând. Am aflat că romancierul se află într-o ofensivă cu „demonii mărunți”, ce mișună și predomină omenescul de pretutindeni, și am intuit motivația discursului său ce capătă instantaneu accente de violență. „Violența”1 sa? O ofensivă intelectuală, o armă subtilă, cu „tăișuri de damasc”2 și din scintilări de raze astrale.
Această reactivitate rapidă și punctuală la impostură și mediocritate mi-a plăcut cel mai mult. Copleșită de personalitatea maestrului și într-o rezonanță de concepție și mentalitate cu Domnia Sa, am realizat că trebuie, musai, că merită să-i fie larg ascultate aserțiunile. Dar mai mult de atât, cărțile sale ar trebui de îndată introduse în programele de studiu liceal ‒ rămase încremenite, nemodernizate – of, de când? ‒ și în curricula universitară la Litere. Dar oare cei răspunzători de asta înțeleg problema?
Cărțile lui Nicolae Breban rezultate din experiența sa prodigioasă, din inspirația debordantă, din cunoașterea tipologiei comportamentiste, a psihologiei și a capcanelor ei, se cer imperios cunoscute, căci nimic din misterul comportamentului omenesc și din țesătura socială nu scapă romanelor sale. Trecute prin grila prozei neomoderniste, cărțile sale ies din tiparul anilor comuniști prin problematica de-o îndrăzneață acuitate. Lumea recentă de la București la Paris și înapoi a intrat în paginile sale, țâșnind în afara tiparelor epocii prin protagoniști, prin destinele și dramele lor, prin discursul narativ și formula unui epic exhaustiv în ceea ce privește psihologiile, condiția umană, epoca.
Discursul informal de care eu am beneficiat în circumstanțele acestei întâlniri m-a încântat, m-a onorat, m-a îmbogățit. Mânuia cu repeziciune spada cuvintelor și reteza fără milă, fără reverență și politețe orice eroare, orice inadvertență, vreo remarcă neavenită sau vreo insinuare. O făcea de pe poziția cavalerului ce se repede și retează brusc capetele Hidrei, numai că hidra și reface capetele tăiate. Un asemenea interlocutor ilustru și rarisim își obligă conlocutorul la o gândire alpină și la reacții probatore pe măsură. Conversația cu Nicolae Breban este o ascensiune, o aventură ce pretinde echipare adecvată și dexterități specifice, precum urcușul pe piscuri.
Cred că pe marele scriitor îl irită cel mai mult mediocritatea în multele ei forme. Reacția promptă la inadvertențe a fost pentru mine o pildă de conduită de înalt eticism al scriitorului, de intervenție temerară și reacție imediată la erori intenționate sau ba. Mie, deseori, ba chiar de multe ori, îmi lipsește curajul acesta nebun să plesnesc în față mediocritatea, infatuarea, ignoranța, tupeul, ticăloșia, impostura, deghizate în impecabilitate. De ce? Dintr-un fel de jenă de-a nu conflictualiza o discuție, o relație sau o confruntare, din slăbiciune, din sensibilitate, din delicatețe, dacă vreți. Eu mă las uneori intenționat „dusă”, ca să văd până unde ajunge geniul mediocrității. Oh, nesancționată prompt cum ar merita, impostura duce foarte departe: la inversare de roluri, la mimetisme și incredibile fraudări de calitate și de personalitate, de idei, de stil, de mărci ale identității. Îi dau totală dreptate ilustrului, intransigentului scriitor. Fermitatea în fața acestor defectări, care am observat că pe Domnia Sa îl irită, îl indispun și-i stârnesc furia ‒ iată semnul calității, al distincției și al genialității! Nu faci pact cu mediocritatea, cu mârlănia, cu ipocriziile, fiindcă în momentul când ai acceptat orice relație cu acestea, ele te târăsc în sfera lor, te dimensionează prin lentila lor ce minimizează dimensiunile oricui, ele te conturează și te taxează ca pe unul de-ai lor… Pactul cu ele duce în sfera lor.
Nu mă laud cu relații de prietenie cu scriitori geniali, deși cunosc câțiva, nu am fotografii alături de ei, dar academicianul și romancierul Nicolae Breban mi-a dat sentimentul geniului ce arde cu intensitate, ba mocnit, tăcut, interiorizat, ba cu vâlvătăi, izbucnind incendiar și strălucind cu scânteieri de Hyperion, când discuția se înalță la mari altitudini. Tot astfel stârnea fumul furiei când cineva din vecinătate punea inadecvat vreo problemă sau dădea pildă de eroare, de apreciere hazardată. Pe firul discuției au curs amintiri legate de evoluția sa de scriitor, întâmplări și momente memorabile cu alți mari scriitori, cu Augustin Buzura, cu Nichita Stănescu, cu Marin Preda, cu Ioan Aurel Pop, discuții și interferențe cu somități politice comuniste, confruntări, contradicții, prietenii, eșecuri și împliniri, de la București la Paris și înapoi. Au fost pomenite și scurt evocate momente cu Cornel Burtică, cu Miu Dobrescu, cu Ilie Verdeț, cu Nichita Stănescu, cu Ceaușescu, cu Paul Goma, cu Ana Blandiana, despre Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu, despre Vintilă Horia și despre Elie Wiesel etc. Ce unde luminoase, ce baie de cultură și de istorie literară subiectiv evocativă am trăit două ore în prezența marelui scriitor Nicolae Breban! N-am să uit niciodată acel moment de noiembrie, la o cafea, în salonul restaurantului „Carpați”, în Baia Mare, în toamna târzie a anului 2019, cu ocazia Zilelor Revistei Nord Literar.
- O importantă carte a sa se numește Interviuri violente (București, 1944). Adevărul apare mereu „violent” celor certați cu el.
- Expresie a lui N. Steinhardt în Jurnalul fericirii.
Terezia FILIP
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024