Poet din pana căruia izvodesc, la nesfârșire, sonete, Dan Rotaru (făcând parte din generația șaizeciștilor) este și un veșnic îndrăgostit (nici nu i-ar sta bine altfel unui discipol al lui Petrarca), acestei minunate stări emoționale consacrându-i de curând un volum de vreo trei sute cinci zeci de pagini, Uimiri (Editura Alana, Slatina, 2022), în care sunt cuprinse cam tot atâtea sonete, într-un perfect discurs prozodic, pe care îl reclamă, obligatoriu, cum bine se știe, criteriile construcției rigide (accesibile doar maeștrilor cuvântului), ale speciei liricii în formă fixă. Dar iubita nu este, de data aceasta, o Laura anume, ci o amantă virtuală, cea dintotdeauna a oricărui menestrel inspirat: femeia pentru care se dedică, pe care o adoră sau o disprețuiește, o regretă, când a piedut-o, sau o cheamă cu înflăcărare atunci când simte că, la rându-i, aceasta răspunde aceleiași ardori, autorul consemnând (evident, cuvântul nu este cel mai potrivit) toate ipostazele unei atari relații – de la primele momente ale chemării, într-o patetică declarație de amor: „De-ar fi să împărțim același foc, / ia-ți flacăra, dar lasă-mi mie fumul, / să-l pun pe tălpi, să nu mă bată drumul / și-atunci când merg, și-atunci când stau pe loc! // Nedespărțiți de ne-o găsi finalul / și între noi de-o fi să împărțim, / cuminți, mormântul într-un țintirim, / să ne iubim, c-așa e ritualul! // Ți-oi prinde, dintre stelele ce zboară, / să ți le-aduc, în colier, pe-o sfoară, / pe cele ce răsar de la apus, // în zori, și care ard, la foc redus, / spre miez, din partea lor exterioară, / precum Reginei lumii, un apus…” (Sonetul colierului reginei lumii), până la posibila vârstă seniorială, rămânând la fel de îndrăgostit; lamentația este metaforică: „Mai cred și-acum că fiecare toamnă / ne este dată s-o trăim în doi, / să ne spălăm păcatele cu ploi / și să ne curățim pe suflet, Doamnă. // Când cu aripile stârnesc toți norii / ce, sus, pe cer de-aceeași boală zac, / ai zice că acolo cuib își fac, / ca să clocească stele cocorii… // Mă întrebai de ce-ți spun eu aceste / cuvinte, când tu nu crezi în poveste, / iar tâlcul lor e-așa de greu și dur // că, de-l găsești, te sperii, și-mprejur, / dacă te uiți, poți zice că incest e / iubirea în neștire și-n huzur…” (Sonetul iubirii ca huzur).
Sentimental și melancolic, e un iubitor al toamnelor pe care le evocă de fiecare dată reverențios, cu o undă de tristețe, în preajma iubitei: „Se lasă toamna-n frunzele de carpen / așa încât, în jurul meu, din nou, / și vorbele-ntomnează în ecou, / iar aerul și lumea bat în galben. // Nicicând n-a fost așa copleșitoare / și tristă, cum se-arată, ca acum, / când sufletu-mi miroase a parfum / de înger și de frunză care moare!” (Sonetul toamnei ca un șantier). Anotimpurile sunt asociate cu prezența iubitei, pe care o identifică în parfumul florilor și în freamătul frunzelor care-i pătrund în gând: „Septembrie-i când tu miroși a toamnă, / iar de-mi îngheață vocea când te strig, / mi-ești sete, mi-ești departe și mi-ești frig, / și-n gând, iubindu-te, te mistui, Doamnă” (Sonetul păcatelor de toamnă). Niciodată nu i se adresează acesteia decât cu eleganța apelativului „Doamnă” (scris cu majusculă), așa cum o făcea ritualic Mihai Codreanu, cândva: „Când poți, te-aștept să vii la mine, Doamnă, / cât mai sunt frunze palide-n livezi, / să ne-apucăm în doi să vindem toamnă! // Cât mai sunt toamne-n lume, încă-i bine, / chiar dacă doar o lună-n câte-un an, / că vindem frunze, una la un ban, / dacă așa ne scrie în destine” (Sonetul proprietarului de toamnă) sau altădată: „de dimineața pân-la prânz, copacii / s-au îmbrăcat în haine maronii // Să vii măcar de dragul lor, te chem, / să-mi faci cafeaua aromind a toamnă, / pe care, cum ne place nouă, Doamnă, / s-o îndulcești cu brumă și s-o bem” (Sonetul cafelei de toamnă). E meditativ, reflectând la marile mistere ale universului: „Te-ai întrebat vreodată cum ar fi / dacă s-ar întâmpla ca totdeauna, / și zi, și noapte, soarele și luna, / în cer, pe-același loc, ar străluci? // Ți-ar trebui mult timp să înțelegi / de unde vin și cum de-și uită mersul, / iar, până se sfârșește universul, / cât ar mai fi, și după care legi?” (Sonetul iubirii cosmice).
Sonetele ce vin din emoția amurgului vieții duc dramatismul până la un soi de tragism existențial; melodiile sunt aici oarecum liturgice: „Auzi, la mănăstire bate toaca / și cântă cu un clopot în duet, / semn că vecernia se lasă-ncet / și îngerii și-ncep în naos joaca. // De ce, ca un clopot răgușit în turlă, / de-un timp îmi bate inima în piept, / și parcă să se-oprească mă aștept, / când, zi de zi, neputincioasă, urlă, // și-ntr-însa, moartea face exerciții / iar noi, jucându-ne, pe despărțiți, / și chiar și-atunci când vara e în toi, // un zid de iarnă punem între noi, / și-n lume suntem, singurii, scutiți / de moartea unu-n altul amândoi?” (Sonetul scutiților de uitare).
În peisajul liricii românești actuale, dominate de postmoderniști, Dan Rotaru se individualizează, fără tăgadă, ca un clasicist rafinat, cultivator împătimit al sonetului în formă petrarchiană, având eleganță în rostire și profunzime meditativă în lirica erotică, printre puținii, dacă nu cumva singurul, care și-a construit astfel o operă trainică, originală, demnă de atenția deplină a criticii literare.
Constantin CUBLEȘAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024