Prima carte comentată de Ruxandra Cesereanu în Biblioteca stranie este romanul premiat pentru debut în 2001, Pobby și Dingan (traducere de Dan Ciobanu, Editura Univers, 2007), al promițătorului – pe atunci – tânăr scriitor britanic Ben Rice (n. 1972). Eseul Recompensă pentru găsirea prietenilor imaginari este inclus la capitolul Copilărie, fantezie, perversitate, titluri ce sugerează conținutul cărții. De la bun început eseul e o mostră a stilului neconvențional în care scriitoarea-cititoare abordează cărțile incluse în volum: „Există romane care servesc copios pofta de bizarerie ca niște prăjituri savuroase și în același timp simple, pe marginea cărora poate fi dezvoltată o teorie satisfăcătoare despre surplusul de imaginație și despre virtuțile tămăduitoare ale acesteia” (p. 9). Justificarea finală a includerii în colecția bibliotecii: „Romanul este scris alert și simplu, fără o marcă stilistică strălucitoare sau aparte. Dar nici nu este nevoie de vreo pregnanță stilistică ori de cuvinte întortocheate. Nu este nevoie de barochisme, fiindcă de data asta bătălia pentru imaginație și stranietate nu are nevoie de așa ceva. Ea a fost limpede. Prin urmare nu voi da un citat splendid sau mai puțin splendid de final” (p. 23).
Dintre cărțile lui Umberto Eco, „toate ciudate și alambicate”, alege „romanul incert din Țara romanelor”, Insula din ziua de ieri, „escatologic, soteriologic și mistic” (traducere de Ștefania Mincu și Marin Mincu, Editura Pontica, 1995), încercând să dezlege „tâlcul sibilinic” al unor fraze. Scris după modelul lui Don Quijote de la Mancha, îl vede „înțesat de artileria grea de erudiție a autorului, tacticianul și teoreticianul literaturii, care își pigmentează capitolele cu sfaturi despre cum trebuie scris un roman!”. O lecție despre teoria literaturii prin care Umberto Eco definește genul său favorit ca „«palimpsestul unui manuscris regăsit» influențat întotdeauna (livresc) de străluciții înaintași”. Și comentatoarea încheie sec: „Nimic de zis, lecția este magistrală”. Dar gândul îi zboară mai departe și se întreabă: „Cum ar fi, cum ar arăta un nou roman (scris de altcineva) care ar porni de la manuscrisul de acum al romanului lui Eco: ar fi un palimpsest sau o supralicitare incertă (a se vedea titlul acestui eseu)?”. Iar motivul pentru care a ales citatul din romanul lui Eco drept semnificativ – „Ca să supraviețuim trebuie să spunem povești.” – a fost pentru că i-a satisfăcut perfect insațietatea ei de „cititor bulimic și pofticios” (p. 50). Ceea ce ne îndeamnă să (re)citim eseul Literatura și judecătorii ei al filosofului francez Philippe Sollers din Războiul gustului (traducere de Dinu Flămând, Polirom, 2002, p. 267-269), unde acesta se referă și la criteriile/barierele impuse mai nou judecății proprii de „corectitudinea politică”.
În eseul despre Pianista al nobeliatei Elfriede Jelinek, care „a stârnit indignare și frenezie, în același timp, ambele datorită curajului (sau insolenței) autoarei de a încălca demostrativ tabuuri”, eseista mărturisește că a citit romanul abia după ce a fost dezamăgită de filmul „ratat” turnat după el. Însă „romanul austriecei s-a dovedit a fi fascinant și mai ales splendid scris”. Totuși, are „destule reproșuri legate de grotescul epic gratuit, uneori, dar romanul este scris într-atât de bine că nu poate să nu-ți smulgă prețuire și admirație stilistică” (p. 268-269). Dar oare ceea ce o face pe Ruxandra Cesereanu să admire romanul, în pofida reproșurilor vizând conținutul, nu este cumva meritul traducerii scriitoarei Nora Iuga? Nu cumva savoarea limbii și a stilului, de unde și plăcerea lecturii, i se datorează în mare măsură ei?
Uneori cărțile primesc de la începutul eseului dreptul de intrare în „Biblioteca stranie”, fără ca autoarea să le fi prezentat conținutul. De pildă: „ERA IMPOSIBIL ca din Biblioteca stranie să lipsească un roman insolit și bulimic-ezoteric precum Dicționarul khazar. Roman-lexic cu 100 000 de cuvinte de Milorad Pavić (traducere de Mariana Ștefănescu, Editura Nemira, 1998), măcar pentru faptul că este o carte care distruge (stimulator) ideea canonică de roman și postura la fel de clasică de cititor (p. 87). Și de aici încep argumentele. Fapt bizar este și că scriitorul sârb este implicat în „minarea” cititorului, dedicația fiind un epitaf: „Aici zace cititorul / Care nu va deschide niciodată / Această carte. Aici e mort pe vecie”. O altă alegere a eseistei: „Un roman despre care pot garanta sută la sută că trebuie achiziționat pentru Biblioteca stranie este Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marías (în traducerea Cătălinei Vasile, Editura Univers, 2004). Cu rezerva că titlul îi sună „desuet și patetic”, consideră că „romanul este o bijuterie existențială și o experiență voluptoasă de lectură (în sensul de comestibilă cu aromă pe cerul gurii)”. După câteva argumente, concluzia: „Lăsând la o parte subiectul oricum atipic necrofil sau necrofor?, romanul este scris cu un simț covârșitor al omenescului: minunate fraze palimpsestice despre dragoste și moarte și despre cum aceste obsesii, nevoi și fantasme nu pot fi prinse nicicum în insectar decât sporadic și fragmentar” (p. 219-220).
Având în vedere că, de la anul apariției Bibliotecii stranii a Ruxandrei Cesereanu (2010), editurile au publicat un număr apreciabil de traduceri din literatura stranieră, nu credem că e cazul să facem o listă cu cărțile recomandate (sau mai puțin) pentru a intra în bibliotecă. În schimb, nu putem să nu observăm că, în cele mai multe cazuri, rolul traducătorilor – mulți cunoscuți cititorilor (ex. Irina Horea, Micaela Ghițescu, Ioana Avădani și alții, ori scriitori de marcă, precum Nora Iuga, menționată deja, sau Radu Paraschivescu) – a cântărit greu în favoarea acceptării cărții. Cititoare profesionistă, Ruxandra Cesereanu le menționează conștiincios numele, însă fără a se referi la calitățile traducerii. Deși, cum s-a întâmplat și se mai întâmplă, s-ar putea ca traducerea să fie cea care a propulsat opera și a făcut cunoscută personalitatea scriitorului. Însă într-un articol recent, „Cum să nu te lași păcălit de IA, chiar dacă există riscul să fii” (Observator cultural, nr. 1195/953, 14-20 februarie 2024, p. 9), comentând, printre altele, programul de traducere automată DEEPL, lansat în Germania în 2017, scriitoarea pune problema „în ce măsură o asemenea traducere generată de un supercomputer poate fi fezabilă în domeniul literar”. După niște exemple de autori imposibil de tradus mecanic, concluzia ei este că „nu își are rostul o traducere glacială, robotizată, întrucât ar fi fără sare și piper, oricât de corectă lingvistic ar putea fi”. Reflectând la traducerea propriilor texte literare de un program de computer, e sigură că ar fi un rateu.
Dar uneori nici talentul, nici măestria traducătorului nu salvează cartea. Deși mai mereu entuziastă și dornică să găsească argumente în favoarea includerii în bibliotecă, eseista nu pregetă să fie ironică și chiar acidă când cartea nu-i place. Este și cazul americanului Chuck Palahniuk, care „își alege subiecte de forță, întrucât este conștient că picanteria face supa bună a zilelor noastre de cititori (și autori)”. Eseul intitulat Păpușarul și colonia de cobai, capitolul XI: Violența tangibilă și violența inefabilă are în vizor Bântuiții, un roman de povești (traducere de Rareș Moldovan, Editura Polirom, 2007). Critica romanului despre o tabără de scriitori este mai mult decât dură: „Lumea descrisă de Palahniuk este demonstrativ dezabuzată, iar acest lucru este un viciu tematic de construcție, încât dezabuzarea programatică continuată devine fadă. Cititorul se satură, e ghiftuit la maximum. Drept care nu-i rămâne, probabil, decât să facă diaree ori să vomeze! Bântuiții este un roman bizar, acceptat însă la limită” (p. 261). Și, cu toată acceptarea, eseista continuă „execuția”. Ici-colo, mai apare și câte o vorbă de apreciere: „interesant și alert”, urmând iar un duș rece. Ea vede romanul ca un „avorton” al filmului Gothic de Ken Russel și/sau al Prânzului dezgolit de William Burroughs ș.a.m.d. „Pompierismul stilistic al autorului și verbiajul său, oricât de inteligent, mi-au lăsat gustul a ceva nu îndeajuns de digerat, mai degrabă scuipat spumos în gura cititorului. Cred că Palahniuk are succes în principal pentru subiecte pe care și le alege cu iscusință și ingeniozitate, de altfel, dar stilul său ultra confecționat este iritant și sufocant. Rămâi în gât cu un soi de flegmă narativă (îngăduință, vrednici cititori, pentru percepția mea dură!)” (p. 261).
Dacă ne simțim deranjați de tonul comentariilor, e bine să recitim sau să citim de n-o făcuserăm până acum, acel Post-post-scriptum în care autoarea mulțumea celor care au ajutat-o „prin recomandările făcute în chestiunea Bibliotecii stranii (fie oral, fie pe blogul ludic al Mesmeii Cutitta! – www.mesmeea.cuttita.wordpress.com –, (…) întrucât sfaturile lor de lectură au fost benefice și aplicabile (în majorita-tea cazurilor)”, ajutând-o să iasă la lumină, „cu migală și selecție, din jungla lecturilor haotice și bizare”. Accesând adresa dată, observăm că blogul se intitulează „Stranioteca”. De ce? Motivul să fie apariția cărții lui Haruki Murakami Strania bibliotecă, nr. 107, colecția Polirom Junior (cu ilustrații de Chip Kidd, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Polirom, 2022)? Din respect pentru autorul al cărui roman Kafka pe malul mării (traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2006) a intrat „în mod canonic” în colecția scriitoarei clujene? Oricât de colorată e coperta și de bogat ilustrată cartea, Strania bibliotecă a lui Murakami a fost refuzată cu indignare de nepoții mei, jigniți de titulatura „junior”. Așa că am citit-o eu, la drept vorbind, fără nicio plăcere. Un elev merge să împrumute cărți, dar e sechestrat de bibliotecarul care-și ținea prizonierii „la îngrășat” citind cărți , spre a le devora apoi creierul… În cele din urmă, elevul scapă, ajutat de o frumoasă fată. „Original” mod de a le stimula juniorilor apetitul pentru lectură, nu-i așa?…
Întorcându-ne la Mesmeea Cuttita, o ipostază ludică a scriitoarei, constatăm că în martie 2023 continua să posteze titluri de cărți pentru „Straniotecă”. Ultima postare trimitea la un film de șaisprezece minute de Petre Nicolescu (sub egida Centrului de Cercetare a Imaginarului a Universității clujene). Ruxandra Cesereanu fiind gazdă și prezentatoare, pătrunde „ca un soi de spiriduș în cărțile pentru care pledează”. Cărți rare, seducătoare, destinate unor bibliofili: un Cabinet de curiozități de Albertus Seba (1665, Frisia, Germania; 1736, Amsterdam, Țările de Jos), cu planșe de plante și specii rare de animale și un Codex de Luigi Serafini (n. 1949, Roma), ce pare s-o fi fascinat în mod deosebit. Face referire la el și în articolul mai sus-amintit, despre traducerea cu ajutorul IA: „Mă gândesc și la scriitorii care au inventat limbi noi, intraductibile deocamdată (dacă nu cumva pentru totdeauna). Un caz este Luigi Serafini, autorul straniului cărțoi Codex Seraphinianus, volum publicat în 1981 de acest scriitor italian, arhitect și designer, o carte inspirată de albumele care conțin curiozități”. Prezentatoarea crede că limba codexului e una inventată irațional, după metoda dicteului automat. „Cartea lui
Serafini are în mod fățiș un sens inițiatic și ezoteric, autorul italian mizând inclusiv pe o caligrafie aparte, aproape dantelărită. Cum ar putea un super computer traduce așa ceva, în chineză, de pildă? Întrebarea mea e retorică, dar își are tâlcul ei.” Însă, probabil, cu gândul la cititorii tineri care ar trebui atrași spre cărți cu texte scurte, dar care apelează la simțul lor estetic, prezintă (spre a-i convinge probabil mai întâi pe părinți să le cumpere?) Cartea din Nufăr – gen fantasy – a Svetlanei Dorosheva (cunoscută ilustratoare a unor cărți de artă, stabilită acum în Israel) și Micul Prinț de Saint Exupéry – cea mai tradusă carte după Biblie – într-o ediție pop-up. Datorită farmecului și entuzasmului cu care Ruxandra Cesereanu comentează cărțile, de data aceasta prezentându-le și vizual, răsfoindu-le, ești tentat nu doar să le ții în mână, ci să-ți dorești să le ai în propria bibliotecă. Iar de cedezi tentației și îți comanzi, să zicem, Cabinetul cu planșele lui Seba, vei constata că, deși editura e în Germania, cartea vine de hăt departe, tocmai din China, unde a fost tipărită…
Ana OLOS
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024