La un bilanț anume, I.D. Sîrbu socotea că „am terminat patru cărți grele și, după a mea părere, foarte serioase. Mi-am recâștigat libertatea de expresie, scriu așa cum gândesc, și gândesc în numele poporului meu nefericit și pierdut. Am un roman în două volume, destinat Occidentului, Adio, Europa!, 1000 de pagini (titlu francez, ironic: «la condition roumaine»). Nu l-am arătat nimănui, nu e pentru colegii mei fricoși și prudenți la maximum. Încercările mele, tatonările mele discrete și disperate de a-l trimite «dincolo» au eșuat: trăiesc în fundul unei gropi de șobolan, nu am nicio posibilitate, nicio relație, nicio speranță că îl voi putea trimite. Cred că acest roman e mai bun (sau aproape la fel de bun) decât scrierile unor celebri ruși sau polonezi, în aceeași situație cu mine. Doar că e foarte românesc, foarte actual, începe ridicol și sfârșește tragic. O sinteză. Un țipăt inteligent, o febră yalta, halucinație și moarte, adevăr și acuzare. L-am terminat în 1985, toamna” (p. 622, Scrisoare către Edmund Pollák și Elisabeth Axman-Mocanu, trimisă din Craiova, 17 septembrie 1987). Autorul își așeza deci lucrarea de sertar în șirul marii proze răsăritene. Totodată, socotea că, deși vorbea despre condiția de a fi român, cititorul său ar trebui să fie din Apusul european, poate chiar transatlantic. El mărturisește acum că luase chiar decizia de a-l expedia spre publicare în afara țării, dar, spre deosebire de alți confrați – Paul Goma, de pildă –, eșuase în această tentativă (la fel ca Nicolae Breban cu Bunavestire, de exemplu).
Tot aici reia tema posterității scriitoricești: „Dacă mor mâine, acestea ar fi operele mele postume: mă înscriu astfel pe linia Stanca Radu, Blaga, Eta Boeriu, [Ovidiu] Cotruș – și a altor prieteni care au apărut mai ales după ce au dispărut” (p. 624). El socotea astfel că membrii Cercului Literar de la Sibiu beneficiază de o receptare ingrată. Ea rămâne latentă, potențială până când decesul autorilor acestei serii literare transilvane, promotoare a esteticului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și ulterior, în România stalinizată, ridică embargoul – ideologic, dar și instinctiv, datorat nu doar politicii, ci și indolenței publicului – de pe opera lăsată de ei, făcând, în sfârșit, posibilă receptarea eliberată de tot felul de obstacole, permițând ca ea să devină dezinhibată. De ce stau lucrurile așa și nu altfel? Poate că, așa cum spune Sîrbu, „trăiesc aux portes de l’Orient, unde nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, totul poate fi furat (chiar de prietenii casei), aici toată lumea are două-trei suflete, trei-patru conștiințe și, sigur, o bibliotecă făcută din împrumuturi nerestituite” (p. 209, Scrisoare către Olga Caba, Craiova, 18 decembrie 1987). Două suflete pare că a avut și fostul întemnițat, silit la un mod de a scrie sub dictatură care să îi permită să publice, dar gândind, altminteri, tot mai radical critic, pe măsura înaintării sale în vârstă, până la momentul de vârf reprezentat de scrierea romanului Adio, Europa! Știa deci prea bine despre ce vorbește și ce înțelege prin la condition roumaine…
Cum se vedea pe sine I.D. Sîrbu în ultima parte a vieții mai mult ca oricând devine clar dintr-un
alt fragment epistolar. „Am lucrat mult în anii aceștia – solitaire-solidaire – singurătatea exilului obligă. Eu în Craiova execut o condamnare pe viață – il faut transformer l’exile en gloire, spunea Victor Hugo (cu care nu avem voie să ne comparăm). Am scris proză și un fel de filosofie, «romane pentru mai târziu și drame pentru niciodată» ar zice poetul. […] Celelalte manuscrise grele așteaptă în sertar: ca un furuncul mă dor, dar coptura încă nu se sparge” (p. 502-503, Scrisoare către Viorica Guy Marica, trimisă din Craiova, 2 februarie 1988). Romancierul aruncase, la acea dată, de mai mulți ani, zarurile, înfruntând riscurile pentru a-și salva integritatea sufletească și valoarea literară.
Existau, desigur, și costuri substanțiale pentru o asemenea atitudine. „Nu am intrat la tipar nici cu Adio, Europa! și nici cu Lupul și catedrala: aceste romane se amână, deocamdată…” (p. 1317, Scrisoare către Mariana Șora, Craiova, 7 februarie 1988). Și dacă, totuși, al doilea titlu menționat a putut apărea, până la urmă, primul nu avea cum să ajungă în circuitul cărții tipărite câtă vreme cenzura ideologică cea mai drastică a regimului Ceaușescu supraviețuia. Pentru scriitor era o alegere clară: „Nu vreau să mor nemărturisit, chiar dacă tot ce scriu s-ar putea să nu apară, ca și opera soțului tău mult iubit. Nu contează, suntem soldați ai limbii române, ai poporului acestei limbi, ne facem până la urmă datoria” (p. 336-337, Scrisoare către Delia Cotruș, Craiova, 14 aprilie 1988). Era deci, pe de o parte, o chestiune pe viață și pe moarte; ba mai curând numai pe moarte, pe care autorul o simțea apropiindu-se de el cu pași repezi. Iar pe de altă parte, datoria față de limba română a oricărui scriitor activ în perimetrul acesteia, datorie solemnă, pe care Sîrbu o sublinia cu orice prilej și care îi apărea tot mai sacră și chiar tot mai tragică…
Marele hotar al trecerii definitive se apropia, iar autorul romanului Adio, Europa! resimțea acest lucru din plin și în multe feluri. Era un sfârșit numai al lui, al lumii românești și al limbii acesteia, ori era și un sfârșit al Europei cu valorile ei? Răspunsul clar, decis, era greu de decelat și de formulat din multitudinea de posibilități. El avea aerul unui bilanț dureros și nu putea avea decât o dimensiune retrospectivă… „Trăiesc ca un marginal marginalizat, nu mai știu precis ce gânduri și intenții a avut bunul Dumnezeu oferindu-mi viața ce am avut-o, la ora asta îmi dau seama că nu trăiesc la capătul Europei, ci la sfârșitul ei, nu sunt un atlet al lucidității, ci un ratat al ei. Un fost filosof al fostei filosofii, un fost literat al fostei literaturi, un fost creștin al fostei credințe…” (p. 339, Scrisoare către Delia Cotruș, Craiova, 10 octombrie 1988).
Despre Lupul și catedrala autorul menționa: „l-am scris ca să mă odihnesc (și să câștig niște bani) după ce terminasem câteva opuri grele, dar nevandabile” (p. 339, Scrisoare către Delia Cotruș, Craiova, 10 octombrie 1988). De fapt, tocmai pe opurile cele grele, însă nevandabile pentru că… nepublicabile, pariase el cu ultimele forțe creatoare dinainte de expiere. Dar ele erau sortite, de-acum în mod clar, postumității.
…Ceea ce nu îi micșora prozatorului disperarea. „Trebuie să înțelegi nevoia asta a mea de a găsi pe cineva care să accepte să-mi citească acest manuscris, la care am lucrat 4 ani și care a curs din mine ca o lavă. Îl uitasem aproape de tot, după ce mi-am amintit de el la telefon, l-am reluat și l-am recitit. Tot ce am scris mai demult pare scris de altcineva: de un frate vitreg care totuși îmi seamănă. M-am amuzat recitindu-mă, mă alint zicând că acest Adio, Europa!, terminat în 1985 (având subiectul pe care l-ai reținut: «la condition roumaine»), nu este decât un fel de Candide sau Švejk al zilelor noastre. Amestecul de filosofie cu epica (boala mea nemțească) poate să plictisească, textul ar trebui transcris încă o dată, curățat și scurtat. Știu!// Dar… dar… habar nu am dacă acest mare text al meu are vreo valoare. Fiindcă absolut nimeni, din afara casei mele, nu l-a citit. Nici eu nu știu, nu sunt în stare să-mi dau seama dacă am scris un mare roman al zilelor noastre sau o dobitocie prețioasă și ridicolă. […] … m-am întors cu fața spre proza asta, pe care aș dori-o și balcanică, dar și foarte transilvană” (p. 1018-1019, Scrisoare către Al. Paleologu, Craiova, 21 decembrie 1988). Adio, Europa! îi apare acum, așadar, balansând între doi poli și nefixându-se către niciunul: între Balcani și Transilvania, complementaritate de magneți ce par a se respinge; dar și între Candide și soldatul Švejk, adică între filosoful raisonneur și idiotul genial, două sensibilități foarte diferite și, totuși, destul de apropiate, două moduri de a fi european. În fine, între capodoperă și eșec literar total… O mai corectă cantonare în câmpul ficțiunii literare și al filosofiei sale aferente nici nu poate fi concepută.
De-acum I.D. Sîrbu se pronunță numai retrospectiv, viața și scrisul lui și-au pierdut prezentul, chiar dacă nu și viitorul. „Am recitit câteva dintre volumele mele în manuscris. (Am și eu o operă… ce așteaptă zorii unei și mai noi vieți de tip nou)” (p. 341, Scrisoare către Delia Cotruș, Craiova, 11 ianuarie 1989). Este conștient că „între 1981 și ʼ85 am scris un roman în două volume (950 p.), el ar trebui transcris, sita și frâna mi-au lipsit (acum totul mi se pare a fi fost scris în stare de somnambulie, druidic-sleep), titlul lui, Adio, Europa!, îți spune ceva, mai ales că subtitlul ar fi fost «la condition roumaine» (p. 212, Scrisoare către Olga Caba, Craiova, 14 ianuarie 1989).
Și când „deschid la întâmplare manuscrisul condiției române…” (p. 212, Scrisoare către Olga Caba, Craiova, 14 ianuarie 1989), ceea ce se află acolo este romanul atât de voltairian și, totuși, atât de specific întâlnirii „Balcanului cu Carpatul” într-o Oltenie devenită topos literar, stare de spirit și paradigmă sarcastică, unde umanitatea a devenit „vânare de vânt”…
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024