Am fost dintotdeauna un pic profesoară, în sensul că bună-conducătoare-de-texte. Am citit cu gândul de a reţine pentru mine, dar neapărat şi pentru cei din jur. Citind mult, gustul s-a format, am căpătat nu doar oarecare siguranţă în a decide ce e bun şi ce nu, ci şi autoritate, încrederea celorlalţi în evaluările mele. O să mă autodefinesc nu doar cu un ochi din afară, ci cu martori. Sunt cârtitoare: „Cine a urmărit cronicile Irinei Petraş cunoaşte spiritul polemic care animă comentariile sale literare, totdeauna originale şi incisive. Când începe să scrie despre o carte, are deja o dispută (mai veche) cu autorul sau contextul cărţii şi intrarea este pe cât de şocantă, pe atât de incitantă” (Gabriela Adameşteanu); neserioasă: fiica mea, Laura, mă declarase „cea mai neserioasă mamă” din clasa ei, compliment uimitor, căci însemna că nu-s deloc scorţoasă, că mă pot oricând copilări, că privesc cu oarecare seninătate „marile” probleme cotidiene; compliment pe care îl reia, fără să ştie, Mircea Mihăieş, numărându-mă (cândva) printre acei „critici actuali care scriu pentru spectacol permiţându-şi să facă piruete şi să arunce spre spectatorul-cititor confetti şi jerbe de flori în mijlocul celei mai dificile disecţii literare. Este un risc asumat cu deplină luciditate, care transformă discursul critic, pe alocuri, în veritabile pasaje de literatură”; mai sunt şi al naibii de tentată să relativizez totul, nu cred în cei care ştiu (de unde, oare?) că fac „cultură mare” şi că lumea din jur e plină de inşi neînsemnaţi, nu-mi plac nici bătăliile fioroase pe teme în care subiectivitatea e invitat permanent, iar valoarea, hotărâtă de trecerea timpului. Scriu despre cărţi exact ce cred, cârtesc, dar fac adesea efortul de a găsi urma de fior când textul nu-i de tot prost: „ştie să se bucure de cărţile celorlalţi (…), excelenţa ei datorându-se, pe de o parte, supleţei entuziaste cu care abordează fiecare text şi, pe de alta, reprimării radicale a negativismelor” (Ştefan Borbély). Nefiind amatoare de bârfe şi discuţii la o cafea, „vorbesc” doar/mai ales cu cărţile şi descarc în cronici şi ceea ce, poate, ar rămâne pe din afară dacă s-ar „stâmpăra” înainte. Apoi, cum am mai spus (!), dacă e un Autor cu majusculă, îl iau foarte în serios şi intru rapid în dialog cu el, tentată să… cârtesc la fiecare mică alunecare/deviere/exagerare. Fireşte, e mereu vorba aici despre ceea ce mi se pare mie că e într-un fel sau altul: nu mă cred nicidecum vreun dumnezeu atoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drum dacă nu crezi măcar tu în valabilitatea celor spuse de tine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict a scrisului meu. E un fel de contract tacit – eu, criticul, promit să te observ cu o subiectivitate cât mai obiectivă cu putinţă, în seama bibliotecii traversate şi a gustului înnăscut şi lucrat, iar tu, scriitorul, îmi acorzi credit. Relaţia dintre scriitor şi critic are, cred, cel puţin două feţe: una de egalitate, amândoi fiind scriitori şi având interese şi probleme comune, a doua, de contract liber consimţit. Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. În fond, scriitor-scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară. „Temele” sunt şi pentru critic la alegere. Nu (mai) cred că criticul are neapărat şi anume datoria de a asigura „sănătatea” literaturii contemporane lui. Poate să aleagă să nu citească o carte fiindcă proiectul său de lectură nu o vizează. Şi scrisul său e liber şi personal(izat).
Nu am ceea ce se numeşte un model. Nu-mi plac idolii de niciun fel. Însă afinităţi pot mărturisi. Multă vreme, Lucian Raicu a fost pentru mine Criticul. Eram în anul doi la Literele clujene când i-a apărut Liviu Rebreanu (1967). În liceu, căutam prefeţe scrise de Mihail Petroveanu, căci în scrisul său se întâmpla să găsesc fraze pe care să le asum, în jurul cărora să migălesc pagini întregi de analiză şcolărească. La Raicu mă cucerise fără rest ideea că adevărul din cărţile lui Rebreanu nu e neapărat şi numai cel lăsat la vedere, că se spune acolo mult mai mult şi mai misterios despre natura umană. Citisem cartea cu un soi de înfiorare, îndreptându-mă spre deznodământ cu sentimentul că acesta nu mi se va dezvălui cu totul dacă îmi scapă un singur semn ascuns printre rânduri. Lectura era înalt detectivistă. Volumul se afla la „raftul liber” în marea sală de lectură a Bibliotecii universitare. Deşi o citisem şi îmi făcusem o mulţime de fişe, într-un elan mai degrabă de transcriere, de câte ori îmi căutam locul în sală în aşteptarea cărţilor zilei, dam o raită pe la raftul-cu-Raicu-şi-Rebreanu, ritualic. Nu ştiam cum arată omul, dar mi-l imaginam nu foarte înalt, un pic adus de spate, cu o privire pătrunzătoare şi oarecum piezişă. Atingeam uşor cotorul cărţii, îi simţeam căldura. Orice pagină scrisă de Raicu mi s-a părut de atunci „pipăibilă”, cu asprimi şi alunecări mătăsoase, cu venele zbătându-se sub literă, tandră şi necruţătoare. Mai târziu, aveam să-i descopăr corespondenţe în eseurile şi în cronicile lui Sebastian (volumul din 1972) şi să imaginez taclale în trei… Ei bine, această „iubire din tinereţe” e de vină pentru asprimea cu care am comentat cărţile de mai târziu despre Rebreanu, mereu cu bănuiala că nu ating „aderenţele la esenţial” ale… „originalului”.
Urmăresc cu interes cărţile criticilor de toate vârstele, aşa s-a născut, de altfel, în 2000, marea Panoramă a criticii literare româneşti. Am simţit nevoia acestui cuprinzător inventar (pe care îmi propun să-l scot curând într-o ediţie atent revizuită, definitivă). Pe de altă parte, îmi las libertatea de a nu încremeni în vreo „afinitate”. Dacă mi-a plăcut un text/o carte de un autor, nu socotesc automat bune toate celelalte pagini scrise de el. Şi viceversa. Şi nu reacţionez niciodată patetic dacă se întâmplă să nu-mi mai placă un autor. Nu mă consider trădată, nu acuz, nu arăt cu degetul. Relaţia dintre cititor/critic şi scriitor e frumoasă atunci când e şi bogată în nuanţe, plină de suişuri şi coborâşuri, vie.
Cred în continuare că peisajul – şi cel literar – e „mai” întreg dacă are şi înălţimi, şi văi. E foarte adevărat că textul unui scriitor de primă mărime te incită la polemici, căci intri cu el într-o discuţie serioasă, în vreme ce în cazul cărţilor unor începători sau ale unor scriitori de mai scurtă respiraţie te bucuri (câteodată excesiv) de orice semn de literatură bună. Urmarea ar putea fi bănuiala de tulburare a scării de valori. Iată o primejdie pe care o socotesc minoră, puţin probabilă ori chiar nulă: nu cred că un cititor avizat (care altul citeşte cărţi de comentarii şi analize?) va fi măcar o clipă pus în derută. Interpretarea nu înseamnă altceva decât încercarea de a-l face pe celălalt să vadă cu ochii tăi. E, desigur, manipulatoare. Un critic literar e un cititor, un îndrăgostit de cărţi, şi mai e şi om. Are scăpările lui bune şi rele. Să scriu neimplicat nu mi-a plăcut niciodată. Stilul îngrozitor de sobru şi distant, lucrând numai cu instrumente deja verificate, cunoscute, consacrate, fără să intre acolo nimic din sângele care a curs printre degete când ai scris sau printre gene când ai citit, deci fără să intre ceva din înfiorarea pe care ai simţit-o în faţa unei cărţi, nu-mi place. Trebuie să transpară ceva din tine. Chiar şi-n cel mai sobru text, dacă ai răbdare, descoperi ceva din cel care a scris; descoperi o obsesie. La Dicţionarul analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, de pildă, am fost redactorul de carte şi-l cunosc foarte bine. Una dintre calităţile clare ale acestui dicţionar este, după mine, libertatea de exprimare. Sigur că dicţionarul are stilul lui academic incontestabil, dar în spatele frazelor observi obsesiile, preocupările fiecăruia, şi astfel dicţionarul este un fel de buchet foarte colorat şi viu şi cu atât mai bun de model tocmai pentru că nu impune o singură schemă de lectură, aceeaşi pentru toţi.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (251), aprilie 2024