Abia ieșită de sub lectura fascinantă a Incursiunii în imaginarul esoteric, tocmai mă pregăteam să deschid recent lansatul volum al istoriei prozei fantastice românești1 semnat de distinsul profesor Gheorghe Glodeanu. Dar parcă anume să-mi saboteze bunele intenții, o mână misterioasă o acoperise pe vestida adormită din josul coperții cu o carte mai zveltă, ivită din haosul bibliotecii mele, unde cărțile ce le caut se ascund și reapar când vor ele. Vorba latinului: „habent sua fata libelli!”. Imaginea de pe coperta, să-i zicem, suprarealistă, e, firește, mult mai simplă decât tabloul lui Victor Brauner, Straniul caz al doctorului K. Titlul, peste imaginea unor cărți negre, majuscule albe pe un sul roșu: Biblioteca stranie2. Cum îmi displăcuse Straniul caz al Dr. Jekyll și al D-lui Hyde al lui Robert Louis Stevenson, vreau s-o pun deoparte, revenind la cartea profesorului. Însă o voce misterioasă îmi șoptește imperativ: „Citește-o!”. Mai fac o tentativă. Vocea mă somează: „Ladies first!”. Și abia atunci descopăr numele Ruxandrei Cesereanu, poetă, prozatoare, membră fondatoare a centrului clujean „Phantasma”3. Cunoscând galanteria profesorului – a scris atât de inspirat despre muze și despre jurnale intime feminine! –, cedez îndemnului. Antrenată de un nepot în lectura unor „manga” japoneze, mai mult decât stranii pentru mine, o iau de la coadă la cap. Coperta a IV-a, acoperită de un text în majuscule negre: „Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cărțile clasice, respectabile, faimoase, ci și de opuri neobișnuite, ciudate, atipice, exotice”, pe care le numește „pur și simplu stranii”. Și continuă: „Dacă din cărțile clasic-faimoase cititorul reține principii de viață, stări psihologice și morale (…), cărțile stranii au atuul că năucesc, șochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare. Dar șocul nu este neapărat unul de limbaj (licențios, violent ori experimental), ci de subiect și de situație, de construcție epică”. Ultima frază: „O Bibliotecă stranie însă nu mizează doar pe bizareria subiectelor, ci și pe competența și performanța stilului: fără măcar o minimă valoare estetică, un roman straniu nu e valid; sau cel puțin asta este cerința mea explicită de la romanele pe care le voi portretiza și analiza în cartea de față. Ele nu se cuvine a fi doar bizare, ci și bine (sau excelent) scrise”. Prin urmare, apariția cărții din senin n-a fost o simplă întâmplare! Straniul fiind rudă cu fantasticul.
Trec la cuprins. O introducere și XII capitole, ca-n programa unui curs academic de un semestru, autoarea fiind și profesor de literatură comparată. În titlurile capitolelor, nici autori, nici cărți. Sar în ochi cuvinte și sintagme: fantezie, lumi compensatorii, insomniaci, onirologi, delicioase metamorfoze înfricoșătoare, deliruri, limbile bifurcate ale morții, violența tangibilă/inefabilă etc. Subtitlurile, cu totul cincizeci și cinci, enigmatice și ele. Teme ca „timpul poliedric și călătorul anamorfotic” sau „onirometria și hermeneuții”, „crescătoria de clone”, ce par a trimite la SF, „un policier baroc”, „cititorul ucis”, „curara și matematică”, evident, la policier. Cu adevărat stranii: „O istorie a pielii omenești”, „Bulbul uman”. Aproape sinistru: „Pruncul ofilit”… Sunt și nostime: „Cartea bețivului raisonneur” sau „L’amour fou pe înțelesul cărora le cade părul”… Și câte altele, ce te îmbie la lectură. Mai cu seamă „Babilonia vremurilor și salvarea prin povești”! Din câte se vede, strategia autoarei este să te facă să-i citești cartea. Poți începe, de pildă, cu Ciocolata esențială sau cu Un tată, o broască, un cal și doi frați, ce sună a basm. Sau, respectând ordinea din cuprins, s-o iei da capo. Surpriză! Anul apariției: 2010. La „Curtea Veche”. „Ceea ce nu înseamnă că s-a învechit!”, zice vocea. „Vezi Introducerea!” Fragmente de pe coperta a IV-a. Continuarea, despre cărți ce la început au scandalizat, catalogate ca „stranii” și „extravagante”, însă, cu timpul, autorii lor (de ex. Kafka, Rushdie, Saramago) au fost canonizați. Motivul? Cititorul „a putut accepta ideea că există cărți care te scot din țâțâni în sens bun (te scot din habitudini), care te violentează (nu neapărat prin violență!) și te fac să percepi altfel lumea”. Adevărat! Tot așa și cotele scriitorilor fluctuează. Unele cresc până la „Nobel”, iar altele scad, intrând în conul de umbră al uitării. După alerta „captatio benevolentiae”, înainte de a trece la lectura eseurilor, se cuvine a zăbovi și asupra câtorva considerații teoretice ale profesoarei. Straniu, etimologie: italianul stranio, cu sinonimele: ciudat, neobișnuit, curios, insolit, bizar. Fără a se întoarce la interpretarea psihanalitică a straniului de către Freud sau Jung, începe cu „bibliile” de sinteză: În inima fantasticului de Roger Caillois4 și Introducere în literatura fantastică de Tzvetan Todorov5, opuri răscitate și de cei care s-au ocupat de fantastic. Privind abordarea lui Roger Caillois, constată că acesta „inserează straniul în fantastic, acordând fantasticului, cu larghețe, toate drepturile de proprietate asupra imaginarului”. Însă după părerea sa, „în cazul straniului schisma nu este neapărat evidentă sau brutală ca în cazul fantasticului” și asta pentru că straniul nu produce o dislocare a realului precum fantasticul pur. Și precizează: „Straniul nu este inimaginabil, ci imaginabil, tocmai pentru că se admit din start dimensiunea și structura bizară”. Referitor la deosebiri, observă: „Straniul nu este violator sau demențial, nici ireductibil (…) asemenea fantasticului, și straniul este neliniștitor, dar nu este inexplicabil”. Autoarea recunoaște că nu se poate da o definiție tranșantă straniului „măcar pentru faptul că acesta, deși alterează legalitatea cotidiană, depinde în același timp de ea; straniul introduce o formă e dezordine, dar nu neagă complet ordinea prestabilită, ci o insolitează, o deformează”. Spre deosebire de Caillois, notează, Tzvetan Todorov „consideră că straniul și miraculosul sunt genuri învecinate, dar nu se confundă totuși cu fantasticul. În timp ce fanasticul este definit strict prin relația opozitivă dintre real și imaginar, straniul nu intră în această ecuație”. Remarc și faptul că Todorov, deși afirmând că fantasticul este linia despărțitoare între straniu și miraculos, admite existența unor interferențe și, deci, a unor hibrizi ca: „fantasticul-straniu” și „fantasticul miraculos”. Subliniind ambiguitatea în prezentarea realului în cazul straniului, autoarea punctează ca binevenită și o altă afirmație a lui Todorov: „atunci când supranaturalul este explicat și explicabil, avem de-a face cu straniul (…) de unde se deduce că, atunci când insolitul este explicat și explicabil (fără să fie supranatural, ci natural), avem de a face cu straniul pur”. Autoarea subliniază că Todorov se ferește să definească „autoritar” și „decisiv” straniul, preferând formula „opere stranii”. Cu referire la tematică, „dacă în cazul fantasticului și miraculosului poate fi făcută o clasificare”, scrie comparatista, „în cazul straniului o asemenea listă este imposibilă, întrucât straniul îngăduie aproape orice, atâta vreme cât nu depinde obligatoriu de supranatural, ci mai degrabă de natural (chiar dacă acesta este atipic)”. Iar în cazul că, de pildă, cruzimea și perversiunile intervin în opere literare, acestea fuseseră calificate de Todorov ca aparținând unui „improbabil straniu social”. Cititorul, deja copleșit de aceste considerații teoretice, trece la criteriile ce au stat la baza selecției cărților din volum: „Ceea ce mă interesează în Biblioteca stranie pe care o propun cititorului nu este un straniu hazardat, întâmplător, ci unul instituționalizat și garantat ca autoritate, creditat ca atare de romanele care îl conțin și îl asumă”, scrie autoarea. În încheiere, accentuează și caracterul ludic al demersului său și lansează o invitație directă la lectură, promițând să încheie fiecare eseu „cu citarea celei mai frumoase, exotice ori tulburătoare fraze din textul luat în vizor”. Și adaugă un Post-scriptum lămuritor: „Ceea ce am dorit să fac în această carte a fost o licitație care să adune la un loc cele mai bizare romane de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. Printre excepții figurând și cărți publicate în ani mai apropiați de jumătatea secolului trecut: Frumoșii învinși de Leonard Cohen, Moscova-Petușki de Venedikt Erofeev și Concertul baroc de Alejo Carpentier.” Date fiind dimensiunile cărții, a fost obligată să renunțe „cu melancolie” la alte romane „bizare și adorabile” sau „delicioase”, căci, „în ciuda bulimiei sale romanești”, n-a putut citi tot, urmând să revină cu un alt tom al Bibliotecii stranii. Răsfoind rapid cartea, cititorul constată că în biblioteca stranie a Ruxandrei Cesereanu există doar traduceri, nefăcând excepție nici Mesi@, romanul lui Andrei Codrescu. Alături de autori mai puțin cunoscuți până la apariția cărții, apar numele unor laureați ai Premiului „Nobel”, ca Orhan Pamuk, Mario Vargas Llosa sau controversata Elfriede Jelinek, beneficiari ai altor premii prestigioase: britanicul Julian Barnes, albanezul Ismail Kadare, sârbul Milorad Pavić, cunoscutul semiotician și romancier Umberto Eco; scriitori remarcați datorită filmelor turnate după cărțile lor: Pacientul englez de canadianul ceylonez Michael Ondaatje, Viața lui Pi de Ian Martel (tot canadian) sau Rămășițele zilei de britanicul Kazuo Ishiguro. Prin urmare, s-ar putea afirma că literatura străină, deși autohtonizată prin traduceri, aduce cu sine și o doză de stranietate. Psihanalista elvețiană Verena Karst, în capitolul „Străinul este straniul” din Umbra din noi. Forța vitală subversivă6, susține că străinul poate fi perceput, pe de o parte, ca fascinant, pe de alta, ca o amenințare. Alături de Straniul lui Freud, psihanalista menționează și Străinul din noi de Julia Kristeva, tema umbrei sau a dublului, cercetate și de cei care se ocupă de fantastic. Însă vocea nerăbdătoare intervine: „Lasă acum psihanaliza și teoriile. Citește eseurile!”. Așa că cititorul curios sare peste „Post-post-scriptum” și se avântă în miezul cărții, așteptând ca din cele cincizeci și cinci de eseuri să afle mai multe despre conceptul de straniu, chiar dacă, după anii scurși de la apariția cărților, straniul de atunci a devenit familiar. Ceea ce nu înseamnă că și portretizările sau comentariile neconvenționale ale Ruxandrei Cesereanu și-au pierdut din farmec, culoare și savoare!
- Gheorghe Glodeanu, Istoria prozei fantastice românești, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023.
- 2. Ruxandra Cesereanu, Biblioteca stranie, Ed. Curtea Veche, București, 2010.
- 3. Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, U.B.B.,Cluj-Napoca.
- 4. Roger Caillois, În inima fantasticului, traducere de Iulia Soare, cuvânt introductiv de Edgar Papu, Editura Meridiane, București, 1971.
- 5. Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, traducere de Virgil Tănase, prefață de Alexandru Sincu, Ed. Univers, București, 1973.
6.Verena Karst, Umbra din noi. Forța vitală subversivă, traducere din germană de Laura Karsch, Editura Trei, București, 2013.
Ana OLOS
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024