Mai ales întrucât face parte dintr-o avangardă, chiar și suprarealismul are ceva tineresc, de joacă, de farsă, fiind în mare parte o glumă, important prin ceea ce dislocă din academism și nu prin ceea ce propune. Este motivul pentru care nu-l frecventez, fiindu-mi în cel mai bun caz indiferent. Ca să nu spun că la umbra gratuităților lui a fost clocit și a eclozat sângerosul comunism, în cabaretul Voltaire din Zürich stăteau, masă lângă masă, și dadaistul Tristan Tzara, și tătuca Lenin. De la condiția ignobilă a avangardiștilor fac excepție doar cei tragici, sinucigașii cum au fost Ilarie Voronca și mai ales Paul Celan. La aceștia arta nu mai este farsă, bătaie de joc, glumă proastă. În actul creator ei sunt implicați în mod radical, până în moarte. Despre acest al doilea poet câteva detalii, zguduitoare, găsesc în volumul: Ingeborg Bachmann / Paul Celan, Herzzeit, Briefwechsel, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2008.
Fosta soție, de doi ani divorțată de poet, Gisèle Celan-Lestrange, îi dă teribila veste celei care îi fusese iubită aceluiași, poeta austriacă Ingeborg Bachmann, furnizându-i detalii capitale. În ziua de joi, 16 aprilie 1970, pe când lua micul dejun cu fiul său Eric, Paul Celan, de ani de zile grav bolnav, face o criză. Mai apoi, în noaptea de duminică spre luni, 19/20 din aceeași lună, el și-a părăsit domiciliul pentru a nu mai reveni niciodată. Căutat pretutindeni, de abia în ziua de 1 mai l-a găsit poliția, la cincisprezece zile după gestul fatal. Văduva lui notează teribil și concluziv: „Paul s-a aruncat în Sena. El și-a ales moartea cea mai anonimă și cea mai solitară” (p.197). Mai notez acest amănunt minim: e singura dată când ea își semnează corespondența Gisèle Celan, fără a-și mai adăuga și propriul nume de familie. Discret omagiu celui care nu mai era.
Născut în Cernăuți, trăind o scurtă vreme la București, viețuind nu pentru mult timp în Viena, Paul Celan s-a stabilit la Paris. Dintre poemele sale, pe două dintre ele, deși nu se numesc așa, le consider a fi psalmi, însă cu un sens invers celui știut din Biblie. Mă refer la Todesfuge/Fuga morții (fugă în înțelesul de compoziție muzicală, cum sunt fugile lui Bach) și Tenebrae. Primul nu este o variantă, ci o replică a Psalmului 136. Chiar dacă poetul modern nu se adresează direct lui Dumnezeu, miezul liric este același: pretenția paznicilor ca prizonierii să cânte la propria lor înmormântare. În cel de al doilea poem, Tenebrae (Întunecimi), adresarea se face către Dumnezeu, întocmai celei din psalmii clasici. Dacă cineva și-a dorit să-l blasfemieze pe Dumnezeu, acela avea două variante: să fie ateu, adică să-i conteste existența, sau să îl prefere pe inversul aceluia, adică pe Satana. Dar Paul Celan alege o ipostază încă și mai teribilă. În loc să presupună o luptă cu îngerul, ca altădată Iacov, într-unul dintre capitolele Genezei biblice, el imaginează o luptă direct cu Dumnezeu, căruia îi spune că sunt amândoi încleștați, unul în ghearele celuilalt (Paul Celan, Poeme, în românește de Luminița Graur și Ion Papuc, cu o postfață de Andrei Corbea și cu șapte gravuri de Maria Petcu, Crater, 1998).
Dar poetul nu se oprește doar la atât și nu cum am putea presupune că el se roagă lui Dumnezeu, ci îl împinge pe acel Dumnezeu să i se roage el lui, decăzându-l din atotputernicie oarecum, subordonându-și-l: „Roagă-te, Doamne, / Roagă-te nouă, / îți suntem în preajmă. // Pieziș ne-am dus într-acolo să ne aplecăm, / ne-am dus într-acolo, / peste albie peste craterul plin. // Să ne adăpăm ne-am dus, Doamne. // Era sânge, era / cu ceea ce tu le-ai umplut, Doamne. // Sclipea. // Azvârlindu-ne-n ochi chipul tău, Doamne. / Gura, ochii ne rămăseseră atât de căscați, de goi, Doamne. // Atunci am băut, Doamne. / Și sânge și chipul care în sânge era, Doamne” (ediția citată, p. 59). E o cumplită împărtășanie, una cu chipul lui Dumnezeu și în același timp cu un sânge a cărui identitate nu este precizată. Poate este al Mântuitorului, ca la euharistie, sau este al lumii întregi, al tuturor celor uciși, al celor sacrificați.
S-a spus că Paul Celan se arăta în lume ca și cum ar fi fost jupuit de viu, fiecare parte din el era numai durere atroce, o continuă rană vie. Ca suferință, poezia sa nu diferă prin nimic de trupul lui, încât nu a mai avut altă soluție decât să se azvârle în Sena. Definitiv! Partenera sa de iubire și mai ales de poezie, Ingeborg Bachmann, a murit, în 17 octombrie 1973, la Roma, într-un spital, după ce îi luase salteaua foc, presupunându-se că se drogase.
Ion PAPUC
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024