Într-o carte controversată, e vorba de The Grand Design, publicată de Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow în 2010, se spune: „Potrivit lui Richard Feynman, un sistem nu are o singură istorie, ci orice istorie posibilă”. Afirmaţia tulbură simţul comun şi perspectiva naivă asupra realităţii, dar se aplică universului în întregul său. Pentru a ne descurca în hăţişul paradoxurilor, Hawking propune o abordare numită „realism dependent de model” (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simţ realizând un model al lumii. Când acest model reuşeşte să explice evenimentele, tindem să-i atribuim, lui, elementelor şi conceptelor constitutive, calitatea de realitate ori adevăr absolut”. Dar există mai multe căi de a „modela” aceeaşi situaţie fizică apelând la elemente şi concepte diferite. Dacă două modele pot configura acceptabil aceleaşi evenimente, suntem liberi să-l asumăm pe unul sau pe celălalt, după plac. Istoria ştiinţei e alcătuită din teorii şi modele din ce în ce mai îmbunătăţite, de la Platon la Newton şi la teoria cuantică, şi speră să ajungă la o teorie ultimă şi definitivă. Autorii propun un candidat: M-theory – noua teorie a stringurilor, a corzilor. Aceasta e o familie de teorii diferite, fiecare răspunzând perfect unei anumite secţiuni a situaţiilor fizice. Ea se aseamănă cu o hartă, căci niciuna dintre hărţile noastre plane nu reproduce perfect tot Pământul, ci doar secţiuni din el, rezultanta sugerând adevărata configuraţie a Terrei. În plus, nu există un singur univers, ci mai multe, iar crearea lor nu cere cu necesitate intervenţia divină. Ele decurg firesc din legile fizicii. Comparaţia cu muzica e şi ea de reţinut: nu despre particule este vorba, ci despre corzi. Melodia depinde de locul în care şi de forţa cu care „ciupeşti” corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. O ştia şi Rilke: „Lucrurile-s trupuri de viori, / în care întunericul vibrează”. Dar şi Saussure, după care vorbirea/rostirea (parole) „execută” limba (langue) aşa cum muzicianul execută o partitură. Realitatea poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat. Tot ce ştim este o reţea de imagini ale lumii care traduc observaţiile directe conectându-le, prin reguli, în scheme de un inevitabil relativism conceptual. O teorie valabilă la un moment dat, adică una care răspunde coerent la un număr de întrebări şi nelinişti legate de univers, nu-şi pierde valabilitatea prin apariţia unei alte teorii, care răspunde la şi mai multe întrebări şi propune un nou model coerent. Universul este într-un anume fel, pe care îl aproximăm prin modele simultane sau succesive.
Am suficiente date pentru a transforma M-teoria în metaforă critică. Nu e prima dată când recurg la asemenea procedee. Acordul fin, privirea laterală, ochiul leneş, universul elegant, ochiul haptic, multiversul, materia neagră sunt concepte ale ştiinţelor care pot fi transferate în teritoriul literaturii cu beneficii indiscutabile pentru înţelegere. Literatura, în întregul ei, este într-un anumit fel. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces deschis, viu, în permanentă modificare. Absolutul îi repugnă, deşi un anume miez imuabil, pe care îl numim general-umanul, se conservă de la o epocă la alta. Lecturi/interpretări succesive propun configuraţii acceptabile la un moment dat. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul totdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Se poate vorbi, în cazul lecturilor-model, chiar de o… „indiferenţă la eveniment”. Două cărţi fundamentale (de învăţătură), Istoria lui Călinescu şi Arta prozatorilor români a lui Tudor Vianu, au putut apărea în plin război mondial. Am descoperit în Alexandru Paleologu un aliat al mirării mele: „Prefaţa Istoriei literaturii române… se încheie cu un amănunt exemplar, anume data: 24 ianuarie 1941. În paroxismul convulsiilor vieţii publice, în tumultul acelor zile sinistre, G. Călinescu îşi termina netulburat vasta lucrare, opunând haosului, demenţei şi crimei, un moment al spiritului. G. Călinescu era obsedat de ideea monumentalului şi îl jignea ceea ce i se părea a fi la noi o lipsă de ambiţie, dacă nu de vocaţie monumentală. […] De aici, «indiferenţa la eveniment» pe care o preconiza Călinescu şi care presupune un plan absolut, o lume a esenţelor, unde totul capătă sens prin raportare la arhetipiile primordiale. […] «Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist», spunea G. Călinescu într-un interviu în 1945” (Al. Paleologu, Spiritul şi litera, 1970).
Cărțile mari sunt construcţii echilibrate care fac efortul subtil şi expresiv de a înţelege universul literaturii/culturii. Multiversul literar se lasă interpretat, ba chiar există prin intermediul lecturii. Cititorii neavizaţi, cum ne-am obişnuit, cam grăbit, să-i numim, creează zumzetul de fundal al nevoii de literatură. Cititorul avizat face un pas mai departe şi pune în legătură, reconstituind reţele, diversele ficţiuni intermediare şi parţiale. În fine, deţinătorii de instrumente ale analizei profunde şi ale sintezei suple dau lumii (literare/culturale) o temă, iar aceasta se supune, ascultă. Tema funcţionează cu mai multele ei sensuri: motiv obsedant de gândire şi simţire, „temă” în sensul simfonic al reîntoarcerii periodice, discret-ritmice, a frazelor muzicale la un acelaşi refren, activ înăuntru; datorie de îndeplinit, răspundere faţă de istorie, faţă de neam, faţă de limbă; prochimen, care ia aminte şi îndeamnă la înţelepciune; rădăcină visând la variaţiunile ei infinite. „Vorbele pot forma orice fel de înţeles şi au valenţe cu toate celelalte vorbe” – observa Camil Petrescu.
Realismul dependent de model e posibil dacă incandescenţa ideilor îşi asociază generozitatea faţă de subiect şi pasul înapoi, rece, al ţeserii detaliilor într-o configuraţie inedită – desenul din covor. Prins în forfota scandalurilor clipei, a resentimentelor şi a poliţelor de plătit în stricta actualitate, nu vei accede la un model pe care lumea să-l recunoască.
Evenimentul, ca să-şi merite numele, trebuie să schimbe ceva în mersul lucrurilor. Să aibă urmări. Multe „evenimente”, inclusiv culturale, se înscriu firesc în cotidian şi nici nu-şi doresc ori n-ar trebui să-şi dorească altceva. Căci e necesar un fundal, un zumzet cultural cotidian, persistent, pe care să se proiecteze, atunci când se ivesc, Evenimentele. O întâmplare culturală lansată anume cu surle şi trâmbiţe poate părea, o vreme, eveniment, dar în durata ceva mai lungă a istoriei nu păcăleşte pe nimeni.
Pentru mine, artistul/intelectualul e unul care gândeşte exclusiv după mintea lui şi în funcţie de mărimea bibliotecii din spatele său. Intelectualul adevărat (de definit altădată!) nu respectă calendarul evenimentelor politice, nu se pliază automat, nu se supune, fiind prin definiţie rebel şi personalizat. Adesea, precedă schimbările de sistem, le presimte, le chiar pregăteşte în subteran, dar nu e aproape niciodată pregătit să ia frâiele în mână. Cum spuneam altădată, el cochetează cu politica, dar n-o cere decât extrem de rar de nevastă… Oricum, iţele care lucrează la mersul într-un sens sau altul al Lumii sunt destinale prin complexitatea microscopică a întreţeserilor, prin cauze nenumărate, care duc spre un scop (când rezultatul convine mai multor inşi dintre cei care au plănuit, niciodată tuturor) ori spre un efect (când rezultatul e mai mult ori mai puţin surprinzător pentru toată lumea). Contextul şi spiritul vremii explică parţial, dar nu justifică deloc mentalităţi, atitudini, convingeri, acţiuni.
Irina PETRAȘ
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024