În primăvara lui 1983, I.D. Sârbu ajunsese deja la stabilirea titlului cărții sale în lucru: „Romanul la care lucrez acum are titlul provizoriu, Candid în Isarlâk, (…) am nimerit o vână, curge, mă rog zeilor să mă ajute să o duc până la capăt…” (I.D. Sârbu, Opere, II: Corespondență, ed. de Toma Velici & Tudor Nedelcea, București, Academia Română & Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013, p. 794, Scrisoare către I. Negoițescu, Craiova, 18 mai 1983). Febrilitatea căutărilor și bucuria identificării firului principal se îmbină cu bucuria că munca literară propriu-zisă, producerea textului avansau fără obstacole și poticneli. Dar miza majoră, existențială și, așa-zicând, soteriologică era limpede: „Eu lucrez, uneori cu disperare, alteori din ură, lucrez fiindcă altfel aș înnebuni aici” (p. 160, Scrisoare către Eta și Puiu Boeriu, Craiova, vineri, 12 august 1983). Scrisul la roman se constituia, după spusa autorului, într-o adevărată ieșire din impasul teribil al unei existențe izolate, monotone, fără orizont. De aceea, scrisul nu era simplă muncă de creație literară, ci și salvare a sufletului, investiție majoră de speranță și tentativă de asigurare a supraviețuirii proprii.
Un an mai târziu, partea de concepție luase, în principiu, sfârșit. Ceea ce mai rămânea de făcut era transcrierea, ceea ce însemna și tăieturi, adaosuri, reformulări felurite; o corvoadă cu nimic mai ușoară decât elaborarea primei variante a cărții. „Scriu cu trudă și Sitzfleisch – la transcriere; e o muncă teribilă, ceea ce era gogoașă se mută în fluture. Prin oct[ombrie] termin forma definitivă, circa 700 pagini” (p. 51, Scrisoare către Dorina Al-George, Craiova, 6 august 1984). Totodată, I.D. Sârbu dezvăluia ce anume era specific pentru romanul pe care se străduia să îl încheie; mai exact, pentru poziționarea lui auctorială în raport cu materialul strict contemporan și trăit la persoana întâi: „Fiindcă nu pot fi «în», adică în timpul modernității, am ales o formă sec[ol] XVIII de povestire. De tip Voltaire, Lesage, Swift. Mie îmi stă bine în alt secol, limbii române nu-i strică un stil ce trebuia să fie al lui Cantemir sau Budai-Deleanu. Nu?” Inadaptat la epocă, dezavuând dictatura ideologică marxistă, Sârbu se dezvăluia afin cu marii iluminiști francezi și britanici care erau și mari autori satirici. În același timp însă, el asuma într-un mod simbolic povara unui mod de a zice – prin parabolă și prin duh satiric – caracteristic marilor autori de epopei de la începuturile modernității noastre literare, rămași încă prea puțin cunoscuți și comentați, scriind într-o limbă română pe care numai savanții și oamenii de cultură o mai puteau descifra; o limbă, dar mai ales un cod cultural pe care românii nu îl asimilaseră, care, deși le aparținea, rămăsese prea puțin frecventat și cunoscut și în care el, autorul contemporan, se regăsea.
Temerile romancierului erau mari și nu le putea expune decât în epistole către apropiați. După cum explica într-o scrisoare din toamna lui 1984, „mă tem că am pierdut trenul albastru; nu-i nimic, mie îmi stă bine și ca autor publicat post-mortem. (Cu comedii!) Fiind un Sârbu serios și harnic, cred că am terminat «podul meu peste Drina» [= Adio, Europa! – n. O.P.], mă refer la cartea lui Ivo Andrić, care mi-a servit de exemplu” (p. 578, Scrisoare către Edmund Pollák și Elisabeth Axman-Mocanu, Craiova, 9 octombrie 1984). Prin trenul albastru nu trebuie înțeles nici restaurantul parizian legendar din Gare de Lyon, unde, foarte probabil, Sârbu nu fusese niciodată și de care pesemne că nici nu știa, și nici o trimitere la romanul detectiv al Agathei Christie, Misterul trenului albastru. Trenul albastru pare mai curând o metaforă a autorului pentru cursa feroviară ce se numește viață. Împletirile de aluzii, atât de caracteristice corespondenței lui, transpar însă și din rândurile de mai sus. Fiind Sârbu, deci sârb, în felul lui, nu se putea compara decât cu un alt sârb (sârb în sens etnic, cum el însuși nu era): Ivo Andrić. Unul care, pentru romanul E un pod pe Drina – dar poate mai ales fiindcă reprezenta poporul lui Tito, nesupus Moscovei –, primise Premiul „Nobel” pentru Literatură (în 1961).
I.D. Sârbu începea să vadă lucrurile în adevărata lor lumină, înțelegând că romanul lui nu era dintre cele care să poată trece de cenzura ceaușistă. Nu-i mai rămânea să spere decât că va apărea după decesul autorului. „Îmi stă bine și ca autor post-mortem” era un mod de a spune că opera lui va rezista și dincolo de fruntariile vieții; o convingere întemeiată pe conștiința valorii scrierii din urmă. El era conștient că „literatura mea, ce o scriu acum, e gravă și serioasă” (p. 177, Scrisoare către Nicolae Boeriu, Craiova, 30 decembrie 1984). Dar și de un sentiment al totalei inutilități, al zădărniciei: „Regret că astă-vară, din pudoare și autoironie, m-am reținut a vă da spre gravă lectură și câteva din paginile «serioase» ale mele: v-am dat din «marginalii» gazetărești, ele sunt doar luxul timpului meu liber, literatura mea, ce o scriu acum, e gravă și serioasă. Visam să termin și să vin la Cluj să vă dau vouă chinul (sau favorul) primei lecturi: totul a căzut, scriu greu, nici nu-mi mai place, tot mai des cad în indolența leneșă a unui «lehamite» balcanic sau a altui à quoi bon-ism european” (p. 177, Scrisoare către Nicolae Boeriu, Craiova, 30 decembrie 1984). Depresia își spunea cuvântul, efortul creației fiind adeseori anihilat de neîncredere și de abandon momentan. Demonii marasmului vieții din România acelor ani îi produceau o adâncă stare de deziluzie, din care se extrăgea tot mai greu.
Cu un alt prilej, revenea la afilierea lui voluntară la proza veacului iluminist; nu fără a arunca săgeți în direcția autorilor mai sofisticați și a criticilor care îi încurajau: „tinerii cred (din cauza criticilor tâmpiți) că obscuritatea și haosul compozițional înseamnă modernitate și linie europeană: stupid și Candid, rămân în secolul XVIII, cred că a fi simplu e foarte complicat și că a fi clar e infinit mai greu decât a fi hermetic” (p. 592, Scrisoare către Edmund Pollák și Elisabeth Axman-Mocanu, Craiova, 13 februarie 1985). Din spirit polemic nu doar față de literatura ideologic orientată, ci și în raport cu cea dispusă să imite mode occidentale artificioase și, până la urmă, greu inteligibile, scriitorul se declara, recurent, adeptul unei simplități literare înțelese ca transparență greu de atins.
El fantaza pe temele consacrate deja în corespondență: cea a izolării de creație și sociale, a inadecvării în raport cu ambianța, dar nu uita să asocieze referințelor deja aduse în discuție pe filosoful Leibniz, teoreticianul „celei mai bune dintre lumile posibile”. „Cu soția mea formăm un perfect cuplu de robinsoni (pe o insulă dificilă), de Svejk în al treilea război rece, de Gulliveri în țara piticilor-uriași. (Eu îi spun Kunigunda, ea îmi spune Candid, fiindcă îmi place Leibniz – și ei i-am dat să citească Candide de Voltaire.)” (p. 596, Scrisoare către Edmund Pollák și Elisabeth Axman-Mocanu, Craiova, 21 octombrie 1985). Laitmotivul se repeta și în alte scrisori din aceeași perioadă, fie și în forme mai contrase: „Eu fiind un extern Candid și Dezideriu, împreună cu Kunegunda mea…” (p. 1289, Scrisoare către Mariana Șora, Craiova, 28 februarie 1986). Și: „Mă consider un Svejk român…” (p. 653, Scrisoare către Jiri Nasinec, Craiova, 23 august 1986).
Văduvei lui Sergiu Al-George, fostul lui coleg de temniță grea și prieten bun după eliberare, îi dezvăluia: „Am terminat o carte mare și grea… Scriu. Încă. Nu mai am mult de trăit, așa că mă gândesc în loc de cărți tipărite în viață, la o operă apărută post-mortem” (p. 1289, Scrisoare către Dorina Al-George, Craiova, 12 iunie 1986). Sentimentul acut al apropierii morții îl determina deci „să strângă rândurile” și să dea creația lui majoră, după cărțile perioadelor anterioare, adaptate la posibilitățile de publicare existente. Acum nu publicarea, devenită tot mai grea, când nu imposibilă, îl interesa, ci scrisul în registru major, anvergura creației. Tema revenea, aproape identic, și în alte scrisori, semn că gândul îl bântuia: „Mă apropiu de scopul acestor ani de senectute: având circa 18 ani lipsă în autobiografie (și bibliografie), mi-am zis (mintea românului cea de pe urmă) că nu are rost să scriu carte după carte, trebuie să încerc a scrie o operă. Asta o fac…” (p. 1293, Scrisoare către Matriana Șora, Craiova, 28 noiembrie 1986). Cu alte cuvinte, aceeași idee: „Romanul meu s-a împiedicat, nu-i nimic, nu putem scrie carte după carte, suntem obligați să scriem o operă” (p. 333, Scrisoare către Delia Cotruș, Craiova, 12 martie 1987). Și din nou: „Am fost nevoit (din cauza mizeriei Teatrului) să trec – cu arme, tristețe și încăpățânare – în câmpul Prozei mari. Scriu romane. Grele” (p. 1109, Scrisoare către Elisabeta Pop, Craiova, 22 aprilie 1987). Și, tot acolo: „Dușmanilor mei prieteni (și prietenilor mei dușmani) le declar: «Neputând să scriu carte după carte, sunt nevoit să scriu o operă. Postumă!»// Am gata 3 opuri grele”. Unul dintre acestea era romanul Adio, Europa!.
La acest roman făcea trimitere și atunci când pomenea de veghile lui nocturne și de repaosul diurn: „nu dorm noaptea de grija Europei și dorm ziua visându-mi patria dragă” (p. 411, Scrisoare către Ștefan Aug. Doinaș, Craiova, 21 august 1987).
Într-o viziune recapitulativă, considerând că îl întruchipa pe voltairianul Candide, spunea: „Am lucrat… la grădina mea (ca și eroul meu, Candide de Voltaire – alături de Kunegunda), scriind ca un anahoret. Nu am ieșit din casă, nu ne-am dus nicăieri (nu mai simțim nevoie: bătrânețea înseamnă și autoclaustrare voluntar-benevolă). Am gata un roman mare, de două volume, Adio, Europa!, acesta vreau să-l mai transcriu o dată (1.000 pagini)…” (p. 619, Scrisoare către Edmund Pollák și Elisabeth Axman-Mocanu, Craiova, 21 august 1987). Trimiterea lui Sârbu la cultivez votre jardin, așadar la îndemnul prin care romanul lui Voltaire se încheia, trasa limite clare între perimetrul acestei grădini simbolice și lumea de care cei doi „insulari” încercau tot mai mult să se delimiteze, să se desprindă… Și viziunea postumității îi copleșea gândul… „Eu am soarta lui Blaga, [Ovidiu] Cotruș, Eta [Boeriu], Sergiu Al-George, Radu Stanca, adică aceea de a deveni un mare scriitor după moarte. Am și scris în Bieți comedianți următoarea replică: «Mori mâine, și poimâine te joc» – o spune un director de teatru secretarului literar care aș fi eu” (p. 620, aceeași scrisoare). Nu doar superstiție thanatică, așadar, ci chiar premoniție asumată…
Ovidiu PECICAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024