Căutarea sursei primordiale a existenței, asimilate divinității creatoare, echivalează cu un act necesar descifrării propriei identități, cu o datorie a neuitării („scriu cu partea mea divină / lăsând Cuvântul să-și facă jocul spontan” – Incognito). Omul, asemenea copacului, este un axis mundi, între văzut și nevăzut, atins de „nostalgia paradisului”.
A poetiza, pentru Larisa Calo, este un act ființial, viguros („Prin sânge curg euri lirice”), căruia i se supune până la contopire, mirajul transfigurării împrumutând acel ceva din forța stihiilor primordiale, a luminii în plină revărsare. Volumul Ghetoul poeziei (Editura Colorama, 2023, prefață de Mihaela Meravei), al doilea de versuri și al treilea din cariera literară a tinerei clujence, structurat în cele două părți (Conexiuni, Incognito), este un imn închinat Poeziei, pe ritmuri actuale – de unde și paleta vastă de sensuri pe care aceasta le capătă –, esența unui crez artistic efervescent, însușit până la final.
Observăm cu ușurință metafora existenței vegetale infiltrându-se constant în universul liric al poetei în căutarea originilor, a punctului de echilibru interior, regăsit adesea în sânul naturii. Investigația se produce apelând la un spectru senzorial generos, antrenând simțuri complementare („ochii închiși, degetele încrețite / de ploaia de versuri / citesc copacii în Braille” – Cu degetele citesc copacii; „sunt ghinzile ascunse cu migală în pământ / ariciul care miroase ghemuit o floare” – Geneza poeziei; „Privesc cum se împrăștie liniștea / oscilații între zgomot și vid” – Spiritul devine aripă; „Stau cu gura deschisă în vânt / să prind senzații străine pe care le înghit” – Marginile conștiinței întind aripi). Adesea spiritul, debordând de energie, copleșește rațiunea, potențând dorința de zbor, de eliberare…
În ritm ciclic, poezia este deopotrivă instanță creatoare și omagiu adus Creatorului („Toată greutatea universului stă rezemată / pe coasta din care am rupt o bucată / de hârtie să scriu o poezie către Creator” – Geneza poeziei); orice zidire trainică presupune jertfirea de sine („când lumina apusului dezvelește / mulajul artistului care a murit / înăuntrul ei” – Procesiune). Poezia este viciu, eliberare, monedă de schimb, coloană a infinitului, este mărturie.
Ars longa, vita brevis – avem de-a face cu o preocupare constantă, aproape obsesivă pentru geneza și evoluția poeziei și, in extenso, ale artei în general, a cărei speranță de viață o depășește pe cea a omului. Fire idealistă, Larisa Calo este atrasă de ideea de perfecțiune, transpusă fie în poezie, fie în iubire sau, altfel spus, în iubirea pentru poezie.
Urmărind traiectoria luminii în diferitele sale ipostaze, poeta învață să trăiască pas cu pas, intrând în jocul cuvintelor, un soi de existență paralelă cotidianului afectat de prea multă rapiditate și de dorințe artificiale. De aici și dualitatea limbajului. „Eu sunt Poezia” pare a spune la un moment dat Larisa Calo, luându-și elanul necesar, mânuind sensuri împovărată de greutatea misiunii, făurind punți de legătură.
Tânăra urmează cu încredere și conștiinciozitate linia lirismului confesiv, de substanță existențialistă, căruia îi aplică în locul potrivit tușe postmoderne, iar aici mă refer, desigur, și la valoarea imagistică a cărții, ilustrată cu ingeniozitate și simț artistic vădit de grafferul Harcea Pacea în așa-numitul stil cyber and steam punk. O colaborare cât se poate de interesantă, aș spune, o dovadă a faptului că poezia și-a depășit de mult frontierele clasice, integrându-se în varii alte domenii artistice cu care, iată, poate să conviețuiască în mod fericit.
Deși se regăsește predominant în universul ideilor, al imaginației, Larisa Calo știe să livreze subtil mesajul că literatura și tehnologia nu se exclud una pe cealaltă, că pot și chiar trebuie să se adapteze reciproc la condițiile proprii fiecăreia, germinând, în cele din urmă, un microcosmos nou, inovator, al cărții-obiect din secolul XXI („Prin sânge curg euri lirice / din colțurile în care le-am izgonit / zeflemitoare fumează țigară după țigară / în timp ce își compară like-urile primite” – Prin sânge curg euri lirice).
Într-o „misiune de salvare” din poluarea prezentului, în periplul său aventuros prin labirintul versului, Larisa Calo aduce poezia în mijlocul mulțimii, găsindu-i o cale de acces chiar și în subteran („torente de cuvinte risipite în culori / prelinse prin canal” – Nu încerca să mă salvezi), fără însă a o coborî, în esență, de pe piedestalul ei, adăpând-o mereu cu noi semnificații.
O pledoarie pentru deschiderea viziunii către îngemănarea artelor, „Ghetoul poeziei” se conturează deslușit, ca spațiu, în cea de-a doua parte a volumului, poeta ducând mai departe lupta cu cuvintele, care ia forma unor noi metaforizări imprevizibile, curajoase. Natural, discursul devine mai penetrant, verbele de stare sau de existență lasă loc din ce în ce mai mult acțiunii („Sar gardul bibliotecii municipale / să mă leg în lanțuri de rafturile goale” – Misiune de salvare; „Îmi biciuiesc mintea cu lumină” – Grafitti din Antichitate). Dacă poetul poate asuma identități multiple, atunci ce îl împiedică să fie și graffer? Cu alte cuvinte, pereții nu sunt un alter ego al hârtiei? Culorile nu spun și ele propria poezie, salvând „clipa ce ni s-a dat”?
Larisa Calo are, fără îndoială, o relație personală cu poezia. Autoironică pe alocuri, radiografiind tendințe ale societății contemporane atrase adesea de superficial, ea se deschide publicului într-un dialog sincer, propunând multiple canale de comunicare (online și offline) pentru ca mesajul să fie cât mai larg răspândit. Îmi închei comentariul cu un citat-concluzie ce rezumă foarte bine crezul artistic și cu încredere în viitorul literar al poetei: „Pentru sănătatea dumneavoastră / consumați zilnic minim 3 poezii” (În direct, răzvrătirea poeziei).
Iulia-Anamaria GHIDIU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024