În cultura populară, parțial în cea cultă, înțelesul cuvântului „soartă” este univoc. Soarta ne e dată, ne iluzionăm c-avem vreo contribuție la mersul lucrurilor, fenomenelor și proceselor. În balada Miorița, ciobanul moldovean, informat de oaia năzdrăvană despre complotul pus la cale de ceilalți doi ciobani, hotărâți să-l omoare pentru a-i lua oile, exprimă supunerea în fața sorții, când spune „Și de-a fi să mor”, alegând acceptarea unui final, oricare ar fi să fie acesta, urmând ca Dumnezeu să stabilească până la urmă deznodământul, după cum „are zile” sau „nu are zile”.
Din punct de vedere dogmatic, mitropolitul Varlaam ia poziție în Răspunsul împotriva catehismusului calvinesc (1645) adresat „celor de un neam românesc cu noi”: Dumnezeu face și desface toate, teoria liberului arbitru e o erezie primejdioasă, „plină de otravă și de moarte sufletească”.
În Descriptio Moldaviae (1716), Dimitrie Cantemir observă că, pe vremea lui, „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăște ziua morții; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. De aceea, de cele mai multe ori, oștenii se vârau în primejdii nebunește, convinși fiind că nu vor muri”.
Deleanu îl pune la 1800 pe Romândor, în finalul Țiganiadei, să-i reînsuflețească pe luptătorii lui Țepeș. Nu ne cunoaștem soarta și, în lipsa științei, luptătorii să aibă curaj patriotic și demnitate la cotele cele mai înalte: „Și, dacă-i hotărât din vecie / Patria să cază fără vină, / Aceaiaș’ soarte ș-a noastră fie: / Un mormânt ne-astupe ș-o țărână!”.
Nu numai în bătălii, dar și în amor „suntem făcuți” să împărtășim, adică să ne bucurăm și să îndurăm ce primim de la soartă (identificată cu „norocul”, se subînțelege, schimbător): „Căci noi suntem făcuţi să trăim la un loc (= împreună), / Să-mpărţim între noi ce-avem de la noroc” (Ion Cantacuzino: Veacul cel fericit).
Al. Beldiman, contemporanul moldovean al Văcăreștilor, îl „absolvea” pe Dumnezeu, așezând relele în cârca gheboasă a diavolului: „Amar mie, lumea toată diavolul au împănat, / În care mai întâi cursă să nu te vezi aninat?” (Pentru dușmanul omenirii).
De „cursa cea vicleană” n-ai scăpare decât retrăgându-te din lume sau, varianta preferabilă, cea pentru care optează voltairianul Beldiman: să trăiești în lume și, acceptându-ți datul, să respecți fără cusur normele morale. „Dar eu numesc şi laud oştean desăvârşit / Pe-acela ce slujeşte lumei pân-în sfârşit / Şi se arată vrednic, cu cinste petrecând, / Ferit de răutate şi celor bune-urmând” (Asupra lumei, finalul, v. 99-102).
Noțiunea „soartă” nu creează, desigur, unanimitate (în privința niciunui lucru nu există unanimitate). La finele secolului XVIII, în prima noastră modernitate, cea a barocului, neoclasicismului, anacreontismului, libertinismului, iluminismului, preromantismului, Alexandru Văcărescu nu admite la A.D. 1795 ideea de soartă implacabilă, voia să și-o făurească împreună cu Ruxandra Moruzi, sora domnitorului Alexandru Moruzi, dușmanul Văcăreștilor: „Război să fac cu stelele, cu soarele, cu luna, cu cerul tot am hotărât, şi-acum şi totdeauna” (acrostihul Rucsandra, ms. 287).
Peste o sută de ani, Alexandru Macedonski, în sensul victoriei postmortem asupra sorții injuste, nu pregeta să se răfuiască cu soarta, fiindu-i străină resemnarea, în același „stil” muntenesc înregistrat la Al. Văcărescu: „Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă… / Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte, căci din somn m-am deşteptat; / Ia pumnalul laş, dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă, / Să-l înfigi pân’ la prăsele într-un suflet revoltat, / Sapă-mi groapa cât de-adâncă, fă-mi duşmani chiar după moarte… (Noaptea de ianuarie).
Soarta – la ora pașoptiștilor – e bună și ajută („Cât vei fi departe, ca mine te gândeşte, / Că tu eşti a mea viaţă, că soarta ne iubeşte, / Că cerul ne păstrează ferice viitor”, Alecsandri: Despărțirea) și e rea („De vântul relei soarte spre stânci am fost gonit”, Alexandrescu în Adio la Târgoviște; „Soarta noastră fuse crudă astă dată: / Mica mea oştire fuge sfărâmată”, Bolintineanu: Muma lui Ștefan cel Mare). Niciun poet moldovean de la începutul secolului XIX nu pomenește soarta („bună și rea”, e.g. Mormântul) cât Asachi, care transmite posterității balada Credința, având ca subiect nu doar prietenia.
Oricare ar fi soarta, o vom întâmpina cu energia maturității chibzuite: „Fii bărbat în orice soartă; și-n cădere și-n izbândă, / Privind cu sângele rece la răsplată sau osândă” (Hasdeu: Răzvan și Vidra, 1867). Uneori stârnește uimire: „În istoria popoarelor lumii moderne, cu deosebire demnă de toată mirarea este soarta naţiunii române!” (Mihail Kogălniceanu, prefața din 1872 la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei).
Soarta numără trepte (sociale): „Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții / Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții” (Eminescu: Scrisoarea I).
Dacă soarta se poate prevedea? Firește, din moment ce există țiganca din O primblare la munți și Baba-Cloanța la Alecsandri, vrăjitoare infailibilă, precum și astrologi de necontrazis; Creangă: Moș Nichifor Coțcariul: „Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori și tot umbla din babă în babă cu descântece și cu oblojeli…”.
Ivan Turbincă intră în dispută cu Moartea, mâna dreaptă a Celui-de-sus, iar Moartea (alt nume pentru Dumnezeu i.e. soartă), plictisită de renghiurile lui Ivan și ca să-l pedepsească, îl face nemuritor, dar vorbim de un basm sau, cine știe dacă nu-i mai bine spus, de un vis pasager, poate cu repetiție într-un timp, dat pe față în modalitate scriitoricească.
O idee hegeliană, combinată cu mentalitatea populară, la Eminescu: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Coșbuc conferă noțiunii un sens social puternic: „Ea lupte-se cum biet o ști, / C-așa ne dete soartea” (O scrisoare de la Muselim-Selo, în Cântece de vitejie, 1904).
În secolul XX, soarta își schimbă de multe ori numele în franțuzescul „destin”, concepția rămâne: „Că tot va fi ce a fost scris să fie” (sfârșitul poeziei Unul din 1944 a lui Ion Vinea). Destinul capătă în ton cu mașinismul epocii un design mecanic: „Toată viața nu e, în fond, decât un balet mecanic, în care noi, oamenii, conduși de legi pe care le ignorăm și puteri sufletești oculte, suntem niște biete jucării, mișcate de un regizor anonim și răutăcios” (Alexandru Philippide).
Sadoveanu deține, cât privește soarta/destinul, o poziție centrală, de-aș aminti doar începutul Baltagului: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam”. Sau de învățăturile bătrânului mag din Creanga de aur (1933) pentru Chesarion Breb înainte de plecarea lui Breb spre Egipt: „– Fiule, răspunse bătrânul, am în mine și bucurie. Veștile (veștile despre răspândirea creștinismului, n.n.) pe care mi le aduceți nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim”.
Ca unul preocupat în mai multe texte de destin, Blaga realizează Destin, despre cocorii împlinind o „procedură” de la care nu se pot sustrage: „Cocori s-au pornit spre clime de flăcări / în țipăt de-abia auzit peste țară. / Vâslesc prin înalturi, trași parcă-n țeapă / pe-o rază lunară. // Mâne-or ajunge la vaduri. Peste tenebre / trei zile pluti-vor dormind, să nu cadă. / Fulger monosilabic i-arată în noapte/ sus peste mări biruind în baladă”.
Din moment ce nu te poți pune de-a curmezișul destinului, atunci, în locul atitudinii morocănoase, e preferabilă bucuria: „Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla” (Constantin Brâncuși, Revista Fundațiilor Regale, nr. 9, septembrie 1946). Arghezi e alunecos, imprevizibil, iconoclast, n-are treabă neapărat cu destinul, îl separă de Dumnezeu. Arghezi are treabă cu Dumnezeu (ciclul Psalmilor), însă în momentul cheie, e.g. Psalmul de taină, ultima strofă, despre care, fiind întrebat odată la cine se referă, maestrul Florilor de mucigai a răspuns: „Dacă e de taină, de taină să rămână”, necunoscuta infidelă primește ca o palmă un blestem deloc creștin: „Dar, fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura / Și n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura, / Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem, / Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem”.
După război, Leonid Dimov e ludic și excentric-mirobolant: „Oraşul în cadril de mucava / Trăia, înfricoşat, la cinema, / Iar străzile duceau poveri de şoapte / Doar între pauze, la cinci şi şapte. / În piaţa cu celebru nume şvab / Creştea, până la cer, un baobab” (Destin cu baobab).
Ori, mai încoace, în maniera irevocabilă: „știu / în geamul mic / nu bate-un biet poștaș / ci mâna fermă / pe care doar Destinul / știe a mânui” (Cassian Maria Spiridon: ***, Nord Literar, februarie 2022).
Adică, cum ar zice Tudor Mușatescu: „Totu-i soartă şi destin, restul e fatalitate.”, ca să închei un subiect grav, „scorțos” pe un ton mai relaxat…
Dan GRĂDINARU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (250), martie 2024