Intitulat Destine și poeme. Recviem interpretativ, recentul volum al Imeldei Chința cuprinde o selecție de texte publicate între anii 2019 și 2025 în revista Caiete Silvane. Sunt recenzii pe marginea unor cărți de poezie apărute în intervalul 2018-2024, însumând așadar o viziune proprie asupra fenomenului liric contetmporan. Scriitorii supuși atenției acoperă, cu precădere, spațiul cultural transilvan, găsim însă și poeți din Iași, Craiova, Galați, București, Buzău, precum și din diaspora (Spania).
Modelul critic practicat de Imelda Chința este unul hibrid, neafiliat strict celui academic, dar nici îndatorat prea mult cerințelor jurnalistice. Autoarea propune mai degrabă o perspectivă apropiată de cea eseistică, mixând scrupulozitatea, rigoarea și obiectivitatea cu empatia față de text, sugerând conexiuni cu alte câmpuri ale cunoașterii (estetice, filozofice, mitologice, teologice) și formulându-și considerațiile într-un limbaj care, așezându-se parcă în prelungirea universului analizat, e menit a devoala, implicit a împărtăși, o experiență emoțională și cognitivă particulară.
Avem de-a face, am putea spune, cu o întâmpinare dinăuntru a cărților vizate, ce nu urmărește în primul rând judecata, verdictul absolut, ci preferă să evidențieze elementele care pot condiționa apariția operei, a creației artistice în genere (nu doar literare), măsura în care acestea reflectă sau produc un destin auctorial anume.
Este un demers așadar care nu țintește ierarhizări, însă legitimează – prin particularitățile identificate și prin semnificațiile sugerate – aportul fiecărui scriitor abordat la configurarea tabloului liric în ansamblu. Parcurgând volumul de acum, observăm astfel că poezia înseamnă, în pofida varietății tematice și stilistice, comuniune, aducere laolaltă. Pentru Imelda Chința ea presupune armonizare, disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt în diferența lui (de aici flexibilitatea cu care se apropie de fiecare tipar poetic, străduința de a descoperi ceea ce are specific, valoros) și, în egală măsură, de a experimenta modul cum autorul respectiv înțelege existența și literatura.
Aceeași experiență e traversată și de către critic, viziunea individuală privind operele interpretate constituind o reprezentare, o mărturie ce completează și nuanțează oferta hermeneutică de astăzi. Este, la rândul ei, o împărtășire, o invitație discretă la dialog, la schimb de idei, o încercare – deopotrivă – de a se căuta pe sine în celălalt, în felul său de a-și locui destinul și lumea.
În ceea ce privește portretele auctoriale conturate, sesizăm exploatarea unui algoritm de lucru constant (situarea volumului în devenirea artistică a creatorului abordat – tehnici compoziționale – tematica – piese reprezentative, comentate ideatic și stilistic în articulația lor – concluzie evaluativă), algoritm pe care exegeta își brodează experiența personală în relație cu opera. De aceea, dincolo de caracterul strict informațional și de armătura teoretică (bine stăpânită), găsim în textele Imeldei Chința urme ce trădează propria sensibilitate intelectuală, frecvente rezonanțe din „biblioteca intimă” (Éric Loret) – tot atâtea dimensiuni care, pe de o parte, primenesc gestul critic, mărturisind o relație vie cu textul întâmpinat, iar pe de altă parte, înlesnesc descinderile (niciodată aleatorii sau gratuite) în profunzimile ființei creatoare.
Este o strategie interpretativă, după cum observăm, care nu scormonește după sensurile poemului (autoarea știe că ele nu sunt date a priori), ci creează o anumită ambianță afectiv-hermeneutică, în stare să stimuleze nașterea lor. Maniera aceasta aparte de a produce sens fără să anuleze starea de poezie (trăită laolaltă cu instanța auctorială), fără să diminueze emoția provocată de experiență (a amândurora!), delimitează discursul critic al Imeldei Chința în concertul actual. Așa cum opinează aceasta în legătură cu volumul Mieii lui Abel al Cleliei Ifrim, avem înainte-ne „o călătorie cu aspect inițiatic, o călătorie în afara și în interiorul eului” (p. 18), reinterpretare lirică a „drumului mătăsii” pe care poetul, asemenea criticului, își poartă valorile și trăirile cele mai prețioase, acelea care îl hotărăsc.
Să le privim mai îndeaproape. De pildă, nucleele tematice ale ținuturilor explorate avansează obsesii comune majorității scriitorilor cercetați, în prim-plan aflându-se atitudinea vizavi de creație, menirea acesteia și a artistului. Astfel, pe Ion Cristofor locuirea solitară în scris îl despovărează de realitatea capricioasă și inconfortabilă („Ca să închidem gura lumii / Ne ascundem în ruinele unui poem / Și ploaia ne intră în ochi odată cu lacrimile” – Tocmai acum), permițându-i să aleagă și să-și asume în deplină libertate (cu riscul de a fi devorat de fiara textuală) ceea ce îl face să fie. Pentru Rodica Dragomir, creatorul are datoria de „a amenda, prin cuvânt, o lume în degradare: «Deci, tu, poetule, coboară în cetate, / cuvântul tău să fie glonț!»” (p. 14), poemul având puterea de a scoate din ascundere energii latente, capabile să depășească marginile eului liric și să compenseze (precum în prozopoemele Mariei Pal din Deschizi colivii) un cotidian incomod (Botezul firului de iarbă).
Într-o altă carte recenzată, purtând titlul Repetenta rebelă, Simona Șerban echivalează gestul scriptural cu cel al frământării și al împărțirii pâinilor („fac covrigi din răsăritul soarelui / până se arcuiesc primele cuvinte / în răcoarea dimineții // golul covrigilor îl umplu / cu trupul despuiat de trecut / și duminici desculțe / libertăți șoptite / în scop terapeutic / pentru săracii de pe stradă”). Pentru Elina Adam – remarcă exegeta – poemele sunt „exerciții de exteriorizare” a tensiunilor lăuntrice, de reconciliere a ființei cu sine și cu lumea (Rana amforei).
Autorul sătmărean Theo Gușat socotește scrisul un prilej de reflecție „sumbră, rece, casantă” (p. 49) asupra destinului, poezia fiind o „cârjă” care nu oferă protecție, ci doar îmblânzește contactul cu realitatea („Între tine și urlet n-ai niciun reflex, / precum îți pui mâinile în față când cazi, / înainte să țipi. / Poezia e o asemenea cârjă” – Prozac, vol. Notă de subsol la întuneric). În cazul lui Nicolae Coande (cel din Vara Tequila), exprimarea poetică – demistificatoare, autoironică, necruțătoare – este un indiciu al cutezanței („Timiditatea în artă nu e o scuză”). Comportamentul liric al lui George Vulturescu se convertește – în viziunea Imeldei Chința – în „act liturgic”, refuzând ideea de ludic, de petrecere superficială a timpului dat (Printre vânătorii de orbi).
Ținutul poetic al Luciei Bibarț (cu referire la tomul Poetizări tactile) relevă condiția dilematică a unui eu sensibil, efortul acestuia de a se despovăra de universul existențial dezagregant. La Marilena Apostu, poezia dobândește „sensuri taumaturgice, dar și eliberatoare” (Cămașa pătată de somn). Umbre de împrumut, cartea Danei Borcea, devoalează o conștiință solitară, în neîntreruptă problematizare, pe care actul creator o „consumă până la dispariția totală: «ca o lacrimă șoapta arde buzele poetului»” (p. 67).
Concepute epistolar, poemele carcerale adunate de Andrei Gazsi în volumul Câte o carte poștală pe lună se constituie într-o spovedanie pigmentată reflexiv-interogativ, cu rol de „antidot împotriva degradării, a alienării ființei” (p. 72). Reciclând patternul clasic, Traian Ștef propune în Sacoul demodat un dialog original (cosmetizat postmodern) între identitate și alteritate, între epoci istorice și culturale, poezia devenind astfel „cordonul ombilical” (p. 77) care le unește. Singura care deține Cheia închisorilor mele, poeta Emilia Poenaru Moldovan își preface claustrarea (una asumată) în logos, poemul oferindu-i ocazia de a se redescoperi și reinventa.
Portativul tematic al creațiilor selectate de recenzentă atinge și aspecte precum condiția umană și lupta cu limitele acesteia: vulnerabilitatea, insecuritatea, devitalizarea – în Exercițiul minții, al lui Sabin Mureșan, autor stabilit în Spania de aproape două decenii; vremelnicia, „desubstanțializarea”, solitudinea, alienarea omului modern – în volumul Aproape, semnat de Ioan Nistor; autoizolarea, spaima ontologică, tăcerea ca „stare de elevație interioară, ca o manifestare nedisimulată a reflexivității” – la Gheorghe Vidican, în Capriciile tăcerii; sfârșitul implacabil, personificat de Ioan-Pavel Azap în tomul cu titlul Mică idilă feroviară („moartea vine pe nesimțite / ca îmbrățișarea brutală / a unui meloman îndrăgostit de / fiica măcelarului”); curgerea, singurătatea, melancolia, fragilitatea – în culegerea Timp din anotimp, a Voichiței Lung.
Hanna Bota practică – în volumul 33+3 poemele copilăriei – o „poetică a căutării” (p. 23); își regăsește sinele autentic, nepervertit refăcând legătura cu starea placentară sau inventând un scenariu oniric, unde să-și fie sieși stăpână („și când nu puteam să m-ascund în cărți și povești, / m-ascundeam în mine / tot mai adânc pitindu-mă prin hățișuri. / patria mea îmi sunt eu”). În Ispita Lacheilor, Lucian Scurtu, „o conștiință poetică rafinată” (p. 58), experimentează diverse măști de proveniență livrescă, fiecare dintre ele devenindu-i călăuză în peregrinările sale prin destinul interior.
Valentin Talpalaru își creează un sanctuar al său – în care să se refugieze dinaintea unei realități neprietenoase cu ființa – din amintirile de pe strada Măicuța (fapte de viață, figuri umane, povești), pe care le distilează liric în volumul 35 de poeme în căutarea unui titlu. Despre cufundarea în vremuri apuse scrie și Menuț Maximinian în antologia bilingvă Copilul de apă/Bimbo d’acqua: „faptele” empirice demult uitate primenesc memoria poetului, îmbiindu-l la meditație asupra destinului personal și dinamizând energiile creatoare („Cuvinte / Culese din tufa de zmeură / Pe prispa de lut” – Vis).
Pentru Corina Știrb Cooper, exprimarea de sine prin vers „e o dezbrăcare de eul interior, e întâlnirea ființei cu spaimele, angoasele, neliniștile intrinseci, e catharsis și exhibare a unor frământări viscerale” (p. 85, cu referire la volumul De îmblânzit Luna). Scriitorul gălățean Ionel Rusu, în culegerea de versuri intitulată Din lacrimile cerului. Neadormiri, propune câteva reflecții asupra lumii actuale apelând la registrul lexical de sorginte religioasă.
Semnalăm, de asemenea, considerațiile ce descântă latura stilistică a creațiilor, formulele memorabile din introducerea unor recenzii (cum este suita de enunțuri – savuros desfășurate pe mai bine de o jumătate de pagină, care ar merita să fie reprodusă în întregime – din articolul dedicat lui Gheorghe Vidican) ori felul inspirat în care sintetizează, cu valoare concluzivă, atributele relevante ale personalității auctoriale înfățișate (Traian Ștef, Elina Adam, Lucian Scurtu, Clelia Ifrim), uneori cu linkuri către creații aparținând artelor plastice (precum în cazul Marilenei Apostu), alteori sugerând, cu discreție și eleganță, neîmpliniri ce se cuvin supuse unor reexaminări atente din partea semnatarului însuși al versurilor (Ionel Rusu).
Textele propuse de Imelda Chința prin volumul de față devin astfel tot atâtea experiențe lirice pe care autoarea ni le împărtășește, îmbiindu-ne să le traversăm la rândul nostru, afectiv și cognitiv deopotrivă.
Delia MUNTEAN
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026