Recentul volum, bilingv, al lui Gheorghe Mihai Bârlea, Doar împreună. Alte sigilii/ Solo juntos. Otro sellos (Editura Littera Nova, Madrid, 2026, postfață − Eugen Barz, traducere în limba spaniolă de David Băltărețu), se convertește într-o meditație lirică asupra trecerii timpului, a frumuseții efemere și a seducției irezistibile a erosului, toate brodate cu o nostalgie paseistă. Poezia Remember capătă o tonalitate elegiacă prin contrastul dintre exuberanța tinereții și conștientizarea inevitabilului declin. Imaginile sugestive – „frunza căzătoare”, „risipa și vinul” – relevă o existență trăită cu intensitate, dar sortită disipării. Poetul surprinde nu doar iubirea ca sentiment, ci și ca experiență mistică, cu accente aproape dionisiace: „am băut licori promise îngerilor / și părea că ni se scurtează calea spre stele”. Această apropiere de divin, prin excesele senzoriale, dar și printr-un fel de sfidare a futilului, conturează un univers liric tensionat, dispus maniheic, între extaz și destrămare. Frumusețea devine o prezență aproape supranaturală, o forță invincibilă, cu atribute acablante, aproape amenințătoare: „o teroare de nerefuzat”. Se validează ideea că, în pofida dorinței de conservare a autonomiei emoționale, suntem servi captivi ai magnetismului iubirii, pradă unei forțe ce se abstrage cogitalului. Textul glisează dinspre mnemotehnic înspre visare și regret, iar fiece stih devine o fereastră spre o trăire intensă, dar perisabilă, amintind de elegiile rilkiene sau de lirismul romanticilor târzii, cu tușă personală fermă, sigilii ale sinelui, marcate de o luciditate subtilă în fața inexorabilului. Poemul Remember se plasează la intersecția dintre amintire, voluptate și conștiința trecerii timpului. Titlul, un apel la memorie, fixează tonul elegiac al textului. Poetul surprinde o tinerețe marcată de exaltare senzorială, de un soi de beție dionisiacă a simțurilor: „am băut licori promise îngerilor”, însă această efervescență este trecătoare, căci, dincolo de frenezie, iubirea rămâne o prezență stranie, aproape inabordabilă: „frumusețea și fiica ei inocentă, iubirea, / mereu în trecere, mireasă grăbită”. Finalul introduce o notă dramatică, unde iubirea nu mai este doar dorință, ci și o formă de captivitate, de pierdere de sine: „sedus de invincibila-i atracție – / o teroare de nerefuzat…”. Astfel, poemul oscilează între nostalgie și o conștientizare amară a faptului că intensitatea trăirilor se risipește, lăsând în urmă doar ecouri ale unui timp apus.
Poemul Nimic întâmplător se conturează ca o meditație asupra destinului, asupra memoriei și condiției umane, cu accente de reflecție morală. Scris sub semnul unei dedicații pentru Ana Blandiana, textul pare să rezoneze cu temele majore ale operei acesteia – luciditatea, verticalitatea etică și raportarea la adevăr. Eul liric afirmă o credință profundă în ordinea destinului: „Nimic întâmplător în viețile noastre”. Această convingere conferă memoriei un rol fun-damental: nu doar de gardian al trecutului, ci de garant al autenticității existenței. Salvarea prin memorie capătă o nuanță aproape mesianică – existența nu este doar individuală, ci colectivă, iar amintirea devine o formă de supraviețuire universală: „pentru supraviețuirea tuturor”, o dimensiune etică, în care memoria nu este doar o arhivă pasivă, ci un act de rezistență împotriva uitării, o necesitate pentru continuitatea identității umane ce se degajă în subsidiar. Poetul surprinde apoi un contrast între așteptări și realitate, între ceea ce gloria ar trebui să fie și ceea ce devine într-o societate distorsionată: „un eveniment uneori suspect sau dizgrațios”. Imaginea mulțimii care face coadă la propria-i condiție este emblematică – o societate uniformizată, prinsă într-un cerc al resemnării. Autorul se găsește în acest decor ca într-un film mut, în alb-negru, sugerând o percepție dezechilibrată, străină de spectacolul lumii, în care uimirea învinge teama. Finalul poemului capătă o notă aproape liturgică, dar și de constatare amară: „Doamne, câtă răbdare ai cu viețile noastre”. Tonalitatea reflectă o încremenire, o perplexitate în fața absurdului, a unei lumi în care „plânsul este interzis” și ipocrizia devine virtute, într-o societate în care valorile sunt inversate, sinceritatea este reprimată, iar simulacrul devine normă/dogmă.
Lumile din vis surprinde dualitatea fundamentală a stihuitorului, captiv între realitatea cotidiană și lumea onirică, unde își găsește adevărata inspirație. Textul construiește o imagine a creatorului ca spirit liber, imposibil de încorsetat într-o singură obsesie, dar totodată dependent de evaziunea în oniric, acolo unde emoția capătă o intensitate compatibilă cu felul său unic de a iubi. „Poetul nu poate fi prizonierul unei singure obsesii, / obișnuit cu evadări în natură, / îndrăgostit de libertate”. Această deschidere subliniază refuzul limitelor și nevoia constantă de evadare. Creatorul nu poate rămâne captiv într-un singur gând, într-o singură temă sau emoție, ci este mereu în căutarea unei respirații largi, fie prin natură, fie prin explorarea visului. Interesant este că această libertate nu e pur exterioară – ea devine un proces interiorizat, memorat și păstrat ca rezervor tainic de inspirație: „El ecranează totul în memo-rie / ca o sursă de inspirație tainică”. Memoria constituie un ecran – o metaforă care sugerează filtrarea, reinterpretarea și proiecția realității prin prisma subiectivității poetice. „Dar se laudă că nu se lasă sedus de himere, / ci, mai degrabă, de lumile din vis”. Apare aici o subtilă distincție între iluzie și vis. Dacă himera este un miraj înșelător, un ideal imposibil, visul devine o realitate alternativă, mai sin-ceră, mai compatibilă cu sensibilitatea poetului. Nu poate fi eludată tandra ironie în verbul „se laudă” – ca și cum poetul ar dori să persuadeze pe alții (sau pe sine) că nu este captivul iluziilor, ci doar al visului, deși această separare rămâne fragilă. Poetul este perceput ca alchimist al emoțiilor, „de unde sustrage emoțiile / compatibile cu felul lui de a iubi”. Finalul poemului dezvăluie esența actului poetic: visul nu este doar o evaziune, ci un spațiu de extracție a emoțiilor pure, care definesc nu doar arta creatorului, ci și felul său de a iubi.
Poezia Carapacea urbană surprinde o stare de sufocare și epuizare, în care orașul devine un organism opresiv, un exoschelet impus, ce limitează și îngreunează existența. Tema centrală este alienarea urbană, iar autorul explorează efectele insidioase ale vieții citadine asupra individului. Urbea constituie o entitate sufocantă: „Orașul și-a pus carapacea pe mine până la enervare”. Metafora „carapacea orașului” funcționează ca o imagine vizuală puternică – o protecție impusă, rigidă, un înveliș care nu oferă siguranță, ci constrângere. Orașul este un organism cu o autonomie proprie, un mecanism ce își subjugă locuitorii fără a le cere consimțământul. Oboseala nu este doar fizică, ci și psihologică, o acumulare a poluării, a zgomotului, a rutinei, ce acționează insidios asupra locuitorului modern, amorțindu-i simțurile și determinându-l să refuze realitatea, să nu mai citească avertizările despre mediu, să nu mai reacționeze, într-o abulie devastatoare: „poluarea s-a instalat de mult peste indiferența noastră, / efectul nu-i imediat vizibil”. Aici, indiferența devine un strat suplimentar al carapacei, un fel de protecție iluzorie care nu schimbă realitatea, ci doar o face suportabilă pe termen scurt. Timpul și viteza ca simboluri ale degradării („grăbit depășesc viteza melcului”) aduc un paradox subtil, chiar și un ritm grăbit rămâne, în esență, lent. Orașul impune o senzație de mișcare continuă, dar, în același timp, individul simte că nu progresează, că timpul nu duce nicăieri. Octogenarii sunt memoria unui oraș care îmbătrânește: „poate parchez în vecinătatea parcului / să-i admir pe octogenarii cu căciuli, / așteptând îngrijorați bruma lui Octombrie”. Momentul de contemplare a persoanelor în etate augmentează melancolia. Seniorii sunt imobilizați în așteptare, anticipând „bruma lui Octombrie” – o metaforă ce devoalează atât schimbarea anotimpurilor, cât și proximitatea extincției: „seniori fără voie, / numiți astfel de prelații politici / ca să le mângâie orgoliul, / să se creadă cavalerii unei armate moarte”. Critica socială este fină, dar incisivă: statutul de „senior” nu e o recunoaștere autentică, ci un eufemism artificial, menit să ascundă marginalizarea. Seniorii devin o relicvă a unui trecut care nu mai interesează pe nimeni, „cavalerii unei armate moarte”, o generație îmbătrânită, dar încă prinsă în mecanismele unui sistem care nu îi mai valorizează cu adevărat. Finalul marchează întoarcerea inevitabilă la captivitate: „Mă dezmeticesc și constat din nou / că orașul și-a pus carapacea pe mine”. Ultimele versuri închid poemul într-o buclă nefastă, a resemnării.
O altă secțiune, Elogii și epifanii, relevă o dublă dimensiune a poeticii: admirația profundă (elogii) și momentele de revelație (epifanii). Elogiile implică actul de a celebra, de a aduce un omagiu fie unor oameni, fie unor idei, unor sentimente sau fragmente de realitate transfigurate poetic.
Textele sunt reflecții poetice asupra unor teme universale precum: iubirea, singurătatea, frumusețea, efemeritatea și umilința – dezvoltate cu sensibilitate și profunzime. Există o dimensiune elegiacă a existenței, în care omul își percepe fragilitatea, dar și o nevoie de împăcare cu destinul. Simbolurile sunt multiple: sacrificiul și purificarea (mielul din al doilea poem evocă simbolistica jertfei christice), iubirea ca revelație și vis (femeia este contemplată cu fascinație, în timp ce dorința capătă o dimensiune onirică), singurătatea și umilința ca forme ale devenirii interioare.
Titlul Epifanii sugerează revelații, momente de iluminare spirituală, momente în care realitatea cotidiană este străbătută de înțelesuri mai adânci, divine sau existențiale. În sens tradițional, „epifania” desemnează o manifestare divină, o descoperire a sacrului în profan. În context poetic, titlul indică un ansamblu de reflecții și revelații personale despre viață, moarte, credință, destin și iubire. Poeziile din acest ciclu sunt amprentate de o meditație metafizică, unde sacrul și profanul coexistă, într-o permanentă oscilare între pământesc și cosmic, între material și imaterial, sugerând faptul că existența umană este ghidată de un plan superior, o „țesătură bizară”, orchestrată de un „ochi al universului”. Lupta interioară dintre credincios și păcătos este marcată printr-o confruntare a eului liric cu propria condiție umană, cu păcatul și mântuirea. Taina Învierii și a nemuririi este grefată pe credința că moartea nu este sfârșitul, ci o trecere spre o formă pură de existență („Dacă mormântul este gol…”).
Poemul Portret de familie surprinde, într-o formă tandră, esența legăturii dintre membrii unei familii. Textul are un ritm ludic, aproape de o poezie pentru copii, datorită rimei și simplității expresiei. Această abordare accentuează ideea de apropiere, de afecțiune și unitate familială. Versurile inițiale subliniază asemănările dintre copii și părinți, atât fizic („după ochi și după zâmbet”), cât și, implicit, prin moștenirea spirituală. Concluzia însă e emoționantă: dincolo de trăsăturile individuale, familia există ca un întreg, ca un nucleu inseparabil, familia nu este doar o sumă de indivizi, ci o unitate bazată pe iubire și continuitate, un omagiu adus legăturilor de sânge, dar și sentimentului de apartenență.
Poezia lui Gheorghe Mihai Bârlea devine, în acest tom, un sigiliu al ființei, un loc de trecere între eros și thanatos, între real și oniric, între efemer și etern. Rostirea sa, limpede și gravă, transfigurează trăirea cotidiană în revelație, obligând lectorul să se (re)cunoască în propria lui căutare de lumină și sens.
Daniela SITAR-TĂUT
Material publicat în revista Nord Literar nr. 4 (275), aprilie 2026