Printre numeroasele lucrări ale lui Jacques Finné se numără și un masiv op consacrat mistificărilor literare. Este vorba despre lucrarea intitulată Des mystifications littéraires, tipărită la editura José Corti în 2010. Amplul studiu se deschide cu o prefață, urmată de o serie de considerații generale vizând problema mistificărilor. Ele sunt urmate de cele trei secțiuni de rezistență ale volumului. O primă parte vorbește Despre plagiat, a doua se ocupă de Mistificările literare și a treia investighează opera lui H.P. Lovecraft. În prefața sa, criticul mărturisește că, de când se știe, măștile l-au înspăimântat. Își imagina că ele ascundeau o realitate oribilă, prea urâtă pentru ca ea să fie afișată. Terorizându-i nopțile, această convingere a fost întreținută atât de lecturile sale, cât și de producțiile cinematografice pe care le-a vizionat. Pentru Finné, o mască nu putea fi decât o minciună, o modalitate de a ascunde mizeria. Cu cât a crescut pasiunea sa pentru fantastic, cu atât studiul măștilor l-a fascinat mai mult, îndeosebi acela al măștilor venețiene.
Ideea scrierii unei cărți dedicate marilor mistificări i-a venit în urma unei discuții purtate cu Jean-Baptiste Baronian. Cunoscutul fantasticolog belgian i-a sugerat să abordeze o serie de subiecte precum Anul 1000, contele de Saint-Germain, Ordinul Asasinilor și câteva aspecte literare. Aflat în criză de timp din cauza obligațiilor sale profesionale și lucrărilor consacrate literaturii fantastice, criticul a amânat mereu proiectul cărții. Cu toate acestea, a început să adune tot mai multe materiale, care l-au ajutat să înțeleagă faptul că suferă de o veritabilă contaminare a supranaturalului. Culegerea O mie și una de nopți l-a făcut să viseze ani îndelungați, în timp ce autori precum H.P. Lovecraft, Jorge Luis Borges, Jean Ray și Jan Potocki au constituit marile revelații ale anilor de tinerețe. Vampirii au intrat mai târziu în viața lui, la fel Jack Spintecătorul și autoarele perioadei victoriene de povestiri cu fantome (ghost story). Nu este deci de mirare că cel puțin jumătate dintre cazurile de mistificare vizează literatura fantastică. Finné mărturisește că poartă în el virusul supranatural de la vârsta de doisprezece ani și se arată mulțumit că a reușit să își publice cartea la Editura José Corti, pe care a apreciat-o mereu pentru calitatea textelor tipărite. Recunoaște că realizarea acestui amplu studiu reprezintă concretizarea unei vechi aspirații.
Primul capitol al cărții vorbește în general despre problema mistificărilor și are în frunte un citat din cunoscuta teozoafă Helena Blavatsky. Aceasta atrage atenția asupra faptului că totul stă în abordare. Oamenii pot vedea ceea ce nu văd. Ce poți face când, pentru a-i conduce, trebuie să-i înșeli? Cu cât fenomenul este mai simplu, cu atât șansele de reușită sunt mai mari. Mistificarea este considerată un fenomen etern, vechi precum timpul. Cu toate că este universală, în Franța ea este considerată o trăsătură națională. În marele Dicționar universal Larousse din secolul al XIX-lea se atrage atenția că în toate timpurile au existat mistificări și mistificatori. Acest lucru este vizibil, cu predilecție, în Franța, iar cel care încearcă să reconstituie întreaga istorie a subiectului își asumă responsabilitatea unei sarcini dificile. Chiar dacă termenul s-a impus abia în secolul al XVIII-lea, realitatea pe care o acoperă ține de perioade străvechi. Mistificarea poate fi întâlnită deja la Plutarh, apoi, în secolul al XVII-lea, în creația lui Molière și în cea a lui Corneille. Finné îl citează pe Gilbert-Augustin Thierry, autorul lucrării Les Grandes Mystifications din 1911-1913. Potrivit acestuia, veacul al XVIII-lea este epoca de aur a farselor enorme. Secolul Luminilor este un secol al căutărilor experimentale, dar și al ocultismului și a tot felul de escrocherii. Printre marii mistificatori ai epocii, sunt pomeniți Cagliostro, Contele de Saint-Germain, Mesmer, Lavater, Claude de Saint-Martin, Giacomo Casanova. Înșelătoriile au fost cultivate din rațiuni venale sau spirituale. În lucrarea intitulată Histoire des mystificateurs et des mystifiés din 1875, Paul Lacroix i-a acordat un spațiu important lui Grimond de la Reynière, unul dintre cei mai importanți falsificatori ai timpului. Acesta se ocupa de contrafacerea autografelor și a scrisorilor aparținând unor oameni celebri.
În zilele noastre, mass media (ziarele, radioul, televiziunea, internetul) a contribuit enorm la răspândirea mistificărilor, mesajele electronice parazite devenind o plagă cotidiană. Ele promit pierderea masivă a kilogramelor, performanțe sexuale de invidiat, câștiguri imense de la societăți de care nu ai auzit, ștergerea tuturor datelor din memoria calculatorului dacă nu instalezi imediat un sistem de protecție etc. Trucarea fotografiilor ține tot de sfera mistificărilor contemporane. Fantome, OZN-uri apar cu regularitate pe diferite imagini. Pentru oamenii politici, falsificarea fotografiilor se poate transforma în niște arme de propagandă teribile. Mistificările sunt prezente în toate domeniile, atât în viața cotidiană, cât și în lumea artelor, în literatură, pictură sau muzică. În pictură, există o lungă tradiție a falsificărilor. O semnătură pe un tablou nu este neapărat o dovadă a autenticității. Nu sunt ignorate nici mistificările din sfera muzicii clasice, deși fenomenul pare mult mai răspândit în cazul muzicii ușoare. Dar fraudele, înșelăciunile pot fi întâlnite peste tot: filatelie, numismatică, sculptură, pictură, relicve, carduri electronice sau orice alt domeniu care necesită ingeniozitate și talent.
Cauzele mistificărilor sunt diverse. Printre cele mai importante, criticul menționează: amuzamentul pe seama uneia sau a mai multor persoane, câștigul financiar, tragerea unui semnal de alarmă. La acestea sunt adăugate farsele făcute din caritate. Acestea din urmă se dovedesc însă mult mai rare. Celebrul peisagist francez Camille Corot, de exemplu, obișnuia să corecteze și să semneze pânzele mediocre care i se aduceau spre evaluare.
După exemplele oferite, Finné oferă o definiție a conceptului de mistificare. Este vorba despre „faptul de a abuza de credulitatea cuiva pentru a se amuza pe seama acestuia”. Analizând propria sa definiție, exegetul operează și câteva nuanțări. Astfel, a abuza conferă o nuanță peiorativă mistificărilor. Credulitatea induce o idee de candoare, de naivitate din partea unei persoane care crede tot ceea ce i se spune. În sfârșit, termenul amuzament vizează doar un singur scop al mistificărilor. Drept consecință, definiția i se pare destul de limitată. Finné menționează că latura negativă a mistificărilor nu este prezentă întotdeauna. Există farse care se termină printr-un hohot de râs generalizat, la care participă inclusiv victima. Cu toate acestea, de regulă, scopul lor nu este simplul amuzament. Unii vor să se îmbogățească, să dovedească o idee, să le facă rău adversarilor. Drept consecință, criticului i se pare mai important să analizeze fenomenul mistificării decât să-l definească în mod strict.
Mistificarea presupune existența a cel puțin două persoane: mistificatorul și victima acestuia. De obicei, mistificatorul este o singură persoană, în timp ce cei înșelați sunt mult mai numeroși. Toată lumea poate să fie capabilă să înșele o singură persoană, dar păcălirea unei mase de oameni se transformă într-o artă subtilă. De aici simpatia spectatorilor pentru falsificatori. Cele mai multe mistificări deliberate urmăresc obținerea unor beneficii prin exploatarea prostiei umane. Criticul recunoaște că există și mistificări involuntare. Este cazul lui Lovecraft, care a creat o carte fictivă de magie intitulată Necronomicon, iar mii de oameni au început să creadă în existența acestui tratat imaginar. Chiar dacă sunt mult mai rare, există și cazuri în care mistificatorul se poate transforma, la rândul lui, în victimă.
Întrebarea pe care și-o pune Finné este aceea dacă mistificările trebuie condamnate. Răspunsul este un nu categoric în cazul farselor care se termină printr-un hohot de râs generalizat, atât din partea mistificatorului, cât și a victimei. Condamnarea fermă vizează fraudele de natură comercială. Dar și aici lucrurile trebuie nuanțate, deoarece, în anumite cazuri, mistificarea poate avea consecințe benefice asupra mulțimii. În acest sens, sunt menționați vânzătorii de iluzii precum Madame Soleil, ale căror povești oferă speranțe pentru mii de oameni. Criticul vorbește despre rolul social al acestora și despre efectul lor terapeutic. Până la urmă, orice consolare se bazează pe o falsificare a adevărului. Ideea de bază a mistificării este aceea să treacă drept adevărat ceea ce nu este.
Partea introductivă a lucrării este urmată de o amplă secțiune consacrată plagiatului, fenomen ce ține de mistificările literare. Urmează un capitol dedicat mistificărilor autentice: apocrife, presupuneri, pseudonime, mistificări involuntare, mistificări venale și mistificări din ură. Ultima parte a lucrării se concentrează pe opera lui H.P. Lovecraft. În încheiere, exegetul speră ca cititorul acestor pagini să găsească aceeași bucurie pe care a trăit-o și el în timpul cercetărilor sale.
Gheorghe GLODEANU
Material publicat în revista Nord Literar nr. 3 (274), martie 2026